eduard orasanu

Corespondente

2010-12-28T12:56:00.002+01:00

Draga N.,

Iti multumesc de urari, dar iti multumesc si ca in ciuda distantei si a tacerii mele nu m-ai uitat. Sunt surprins, au trecut anii si cred din ce in ce mai mult ca prin tara nu prea "am facut multi purici" in viata mea si in viata celor din jurul meu. E drept, ca acesti "purici" nu i-am facut nici aici. Cand am venit aici eram la limita disperarii ca nu reuseam sa spun "cine sunt si de unde vin", tarziu am inteles ca nu conta, ci ceea ce conteaza e sa fii cat mai putin diferit, adica sa vorbesti limba lor, sa iubesti mancarea si cafeaua lor, sa ai pantofii lustruiti (de lux daca se poate), etc.

Vorbesc despre "purici" nu din umilinta si smerenie, ci ca ma gandesc destul de des la un top al regretelor sau al tristetii in viata mea. Si cum spune-am intr-o alta corespondenta, regret cel mai mult ca am ajuns, foarte tanar, pe Sararie 32. Acolo am cunoscut mantuirea si dezastrul. Apoi regret, pe locul doi, cei 17 ani petrecuti la CUG, ii regret ca o risipa si ca pe o inconstienta. Acolo am invatat sa nu fac nimic. Regret ca nu sunt un bun sot si un bun tata. Eram un excelent teoretician...

Dar ma gandesc si la un top al bucuriilor si implinirilor. Aici e mai greu, imi vin in minte o amestecatura de sentimente, clipe si situatii. De exemplu, o luna plina undeva in Delta, un soare ros, spre seara, iar eu militar in Dobrogea. O liniste, pana atunci necunoscuta mie, la 2000 de metrii in Bucegi. Sigur ca pe aici e si nasterea lui Yannis.

Ma bucur, de exemplu, ca am facut parte din grupul de dinaintea Strajerul, ma bucur pentru primii ani la Strajerul. Si despre Strajerul cred ca am plecat la momentul potrivit, eram un purtator de criza si cred ca as fi fost nefericit ramanand (negasindu-mi locul, etc). Dar nu ma bucur ca am plecat - pare un paradox.

Ma bucur, iata, ca am vazut oceanul Atlantic de undeva din Franta, ca am vazut Munchenul orasul Europei Libere, si de ce nu, Roma, cetatea eterna.

Ma bucur, in final, pentru, Yannis. In el vad un eu cu mult mai multe sanse. Iar ce ii doresc cu adevarat este sa nu calce pe urmele greselilor mele...

Sarbatori linistite!

...

Ciao!

Am disparut, dar in parte motivat. Am lucrat toate zilele de la sfarsitul si inceputul de an, apoi am prins o raceala zdravana (ceea ce pentru unul ca mine care nu se da in laturi sa manance usturoi e greu de inteles). Acum sunt in convalsecenta, am cinci zile de medical La sfarsitul anului trecut am reinoit contractul de munca pentru inca un an si jumatate. Asta ma face sa respir mai usurat tinand cont de greutatea gasirii unui nou loc de munca. De bucurie am cumparat un laptop de 400 de euro, asadar nu cine stie ce, si am renunatat la computerul vechi ce avea deja sase ani. Revenind la mesajul tau ultim, cel in care amintesti de M., nu stiu ce sa spun. Cand ma gandesc la el am mereu sentimente amestecate. Asadar ezit sa ma bucur de discursul lui cu privire la mine. Apoi cred ca tot ceea ce e M. astazi nu are nici o legatura cu mine.

In sfarsit, vorbind odata cu Beny pe net ma tot flata spunandu-mi ca sunt o "legenda" pentru o anumita etapa a istoriei bisericii Strajerul, etc. I-am raspuns ca daca aceasta "legenda" ar reveni maine in Iasi, "legenda" ar muri si toti s-ar mira cum de am fost ridicat pe un asemenea soclu... Astazi "legenda" schimba scutece, aspira, face lucruri domestice, banale, comune, obisnuite, plictisitoare si normale.

In anii 2000 nu eu eram "legenda" ci fiecare dintre voi, eu eram diferit doar pentru ca aveam timp liber, eram lipsit de responsabilitati mari si urgente, citeam la CUG, etc. Asadar un boem care il face sa exclame la un moment dat pe Danut Jemna: Tu trebuie sa te casatoresti! Sa ai o familie!". Am urmat sfatul. Atunci s-a incheiat istoria mea romaneasca si a inceput istoria din exil.

Ai grija de tine!

Edi

Fiecare cu Strajerii lui...

2010-12-09T10:05:00.000+01:00

Corespondente

2010-10-29T11:00:00.000+02:00

Buna I.,

Suntem destul de bine. Tot in Pistoia, in "pizza" asta italiana. Crestem un copil sau el ne creste pe noi. Imi aduc aminte deseori de tine. Ba, chiar te-am si vazut online, aceasta la serile lui Beni Faragau in Iasi, la Filocalia. Urmaream pe webcam si intr-o pauza ai trecut prin fatza mea, imi venea sa te strig. Erai cu parul usor lung, simpatic si retras.

Uneori imi pun intrebari natangi, de exemplu: "cum ar fi fost SSJ-ul astazi cu fiecare din noi avand toate experientele ce le-a avut in toti acesti ani? (Imi pare rau de Alina care s-a "zidit" intr-o manastire ordodoxa in Grecia). Tot eu imi raspund, cred ca am fi fost inghitziti de bloguri, apoi de facebock, de Alin Cristea cu ale sale 50 de bloguri, de zecile de radiouri crestine online, de site-ul resurse crestine care e din ce in ce mai bogat. Dar intrebarea mea vine nu pentru a avea SSJ-ul in orice forma si in orice chip, ci doar de a resimti gustul prieteniei ce SSJ-ul o cultiva. Imi lipseste mult.

Te iubesc!

Pace tie!

Corespondente

2010-10-14T19:25:00.000+02:00

Draga I.,

Universul nostalgiilor noastre au portiuni comune.

E adevarat ca nostalgiile tin de trecut, dar ce ma face bucuros este ca trecutul care ne leaga ofera si intoarceri vii in prezent.

La fel de adevarat este ca privirile nostalgice nu sunt chiar perfect lucide (cu atat mai putin critice), adica esti dispus sa vezi, sa interpretezi, cu ochi duiosi, calzi.

Ei bine, pe acest teren eu as corecta mesajul tau in ceea ce priveste imaginea despre mine.

Ai sa vezi, nu sunt un super-grozav. Dimpotriva, am suficiente motive (pentru suficiente episoade din viata mea) sa-mi pun cenusa in cap.

Chiar si legat de SSJ.

Pentru inceput, recunosc cu tarie valoarea prieteniei si frumusetea proaspata daruita de voi atunci, dar...

(despre SSJ, ca produs literar, cultural sau religios nu cred ca ar avea o valoare precisa. SSJ-ul nu poate fi repetat nici de noi acum, nici de alti azi. A fost nascut la momentul maximului de inocenta si de romantism, amestecat cu "bors" Sararist, pe care il aveam atunci. Azi nu cunosc asa "nebuni").

dar... daca as fi fost nu un super-grozav, dar un om nitelus mai tare, mai inteligent, mai putin egoist, as fi stiut nu sa continui impreuna cu voi SSJ-ul, ci sa nu va pierd. Sa nu va pierd ca prieteni. Vai, cum au trecut multi ani, cu evenimente importante, unice! Iar eu am fost si sunt absent, departe si exilat. Asadar la acest capitol am o bila neagra.

Draga I., ce vreau sa spun, iata ca o corectie de imagine, este ca am fost poate priceput sa fac SSJ-ul, dar am fost foarte nepriceput sa-l desfac. Daca ai rani la acest capitol, le ai din vina mea. Iertare!

Nici de biserica Strajerul nu am stiut sa ma desfac, azi pe lista regretelor e printre primele locuri, (pe un alt loc fruntas e si regretul ca nu am un prieten ca I. A.).

Am bile negre multe... uneori aceste bile negre se transforma in bolovani grei (azi, curat balegarul la oi si la camile, rahatul la tigrii si la lei. Frumos, exotic dar in final e o munca necalificata). Ce vreau sa spun este am suferit mult pentru slaba mea calificare profesionala.

Asta cu atat mai mult aici intr-o lume concurentiala si dura, (unde straini, si romanii in special, nu sunt priviti cu admiratie).

Asta cu atat mai mult aici unde sunt tata de famile, iar cerintele sunt mari si justificate (in apartamentul din Cantemir nu duceam lipsa de nimic, ciudat, nu?).

E vina mea. Am trecut prin scoala, prin viata, prin prietenie, vai, prea lejer!

Vezi, aici e nevoie de o alta corectie de imagine.

Astazi nu e timp de regrete, Yannis are sase luni... iar eu am 42 de ani... Sunt chemat sa dau tot. Cand il vad sunt foarte speriat decat seamana cu mine fizic. Rugaciunea mea fierbinte catre bunul Dumnezeu este sa nu fie "eu", Edi. Sa nu repete prostiile si idiotenile mele. Daca se poate sa nu faca nici pe cele ale lui...

Da, multe vise mi s-au implinit, dar, uneori, ca si tine, mi-as dori macar o zi de evadare. Sa stau la Mecano Sudura la CUG sa citesc sau sa stau in Cantemir cu Beatles pe perete iar eu in baloansoar. Sau sa merg cu voi la Barnova sau la o ora de tineret Sararista, ehei!

De ce vin si de unde vin aceste ganduri?

Da, multe vise mi s-au implinit, dar am albit, ma doare pe aici si pe acolo... Nu duc lipsa de nimic din cele esentiale, dimpotriva am cu prisosinta. Dar, vai, nerecunoscatorul de mine, cate mi-as dori!

Draga I., inchei. Mi-a facut mare placere mesajul tau.

Din mesajul tau mi-a placut si m-a amuzat faza ca daca ai fi muncit mai mult SSJ-ul ar fi fost mai tare ca Alin Cristea... Imi face placere sa vad la lumina acea parte din tine care semna i....@...

Imi pare rau sa aud de pierderea de sarcina, copilul care va veni va fi astfel mult mai pretios.

Da, despre Toflea e adevarat, sunt masluitori, dar glasul, darul muzical si patosul cu care canta nu sunt masluite. Poate Dumnezeu din ceruri se bucura uneori cand ii asculta.

Corespondente

2010-10-13T16:04:00.000+02:00

Draga T.,

Imi cer scuze ca raspund cu intarziere. Ma tot gandesc la un raspuns pe masura lui Edi cel ce scria cu usurinta la SSJ (acel Edi iti este tie cel mai cunoscut), dar eu insumi ma insel (si tu) acel Edi a suferit transformari, adaugiri, zgarieturi si pierderi.

Anul trecut, ultimul in care m-ai purtam frumosul numar de 40 de ani, l-am inceput pe bicicleta (La ZOO se lucreaza toate zilele anului, "ca animalele trebuie curatite si hranite" - si la trecerea aceasta ultima de ani am lucrat). In drumul cetos, rece si pustiu spre ZOO eram adulmecat precum o prada. Eu, orbul si natangul, nu vedeam ce an se asterne in cale. Primele mari semne de intrebare au venit in februarie cand intr-o noapte credeam ca bat tobele pe afara, vai, nu, era inima mea care dadea primele semne "ca exista"! Si "ca exista" de capul ei! Asadar primele palpitatii, atacuri de panica, renuntat la cafea (asta italiana chiar e tare), multe intrebari: "Cum eu care nu am fumat nicodata, nu am baut, mereu oarecum cumpatat, care fac miscare, pe bicicleta in fiecare zi, in natura, la ZOO, am probleme?". "Stresat? De ce?". Insomnii si ganduri, dialog foarte intim cu inima mea - rugaciunea inimii.

"Unde esti tu Doamne Isuse?". "Trebuie schimbat ceva!". "Renunt la multele ore petrecute la calculator", "Ma culc mai devreme", "Mananc miere de albine, usturoi si catina", "Ascult doar Rete Toscana Clasica", (recomand cu caldura, emit si pe net, muzica clasica non-stop). "Plimbari de relaxare".

In parte toate acestea au mers, merg si functioneaza. Astazi "tobele" le aud extrem de rar. Practic am reusit sa ies din "tunel" printr-un drum fulger acasa de Pasti. M-am intors mult mai imbarbatat (la dus si la intors am trecut prin Oradea ta draga).

Apoi, alte schimbari, renuntat la bunatate de bicicleta de 200 de euro, (care ma solicita fizic mult dupa ce deja eram stors de puteri, asta la intoarcerea acasa de la ZOO), cumparat bunatate de masina TOYOTA (cu schimbator automat). Pregatiri pentru sarcina, participat la o sarcina dificila - diabet gestational - , zici de controale si teama de a nu se pierde si acest copil. (doua sarcini au fost pierdute in trecut).

Alergaturi in stanga si dreapta, 41 de ani, primavara, vara, toamna, iarna, 5 decembrie: Yannis. Am participat la nastere de la inceput pana la sfrasit, fara palpitatii si fara panica, dar cand am iesit de acolo mi s-a zis ca pe fata mea se citea despre facerea lumii...

Acum sunt tatic de baiat roman, nascut in Italia, cu nume grec. Seamana cu mine, asta ma tulbura. Sper mult sa nu faca si sa nu repete greselile si traznaile care le-am facut eu.

Te iubesc!

Salut si pe C. (cu care esti inca impreuna - acest "inca" m-a incurcat un pic, dar cum eu privesc in fiecare zi un tigru in ochi am lasat de la mine).

Da, reconfirm, intru zilnic pe blogul tau. Despre comentarii, pai nu prea imi da mana sa scriu prea multe. Am inteles ca "bujiile" nu ma tin ca pe vremuri, (of, SSJ!) la Paltinis, acum doi ani. Simteam ca sunt rupt, departe, greoi, balbait. Atunci eram inca gradinar... acum sunt zoolist...

Pace tie!

Corespondente

2010-10-13T13:36:00.001+02:00

Draga R.,

Ma tot gandesc de ceva timp la intrebarea: ce ar fi fost viata mea daca... ?

Si dupa acest "daca", ce intervine la 42 de ani, ce sa pun?

Dupa zile de deliberari am ajuns la un cuvant si la doua numere: Sararie 32 Ce ar fi fost viata mea daca nu as fi fost la 18 ani pe Sararie 32, ci la 28 de ani sau la 38 de ani (sau niciodata)? Ce ar fi fost?

Pentru mine Sararie 32 este spatiul unde l-am cunoscut pe Dumnezeu, dar si o mare hora a dracilor. Este spatiul unde am fost foarte fericit, dar si nesfarsit de trist. Am fost iubit si urat, ridicat si doborat, sarutat si scuipat, mangaiat si tradat. Pe Sararie 32 am intalnit iubirile mele, unele din ele au fost sfinte, altele curve. Pe Sararie 32 erau personaje si personaje unele ma priveau ce pe un guru, altele ca pe un idiot. Pe Sararie 32 se respira si aerul tip Tepes - Stan, dar si aerul Ciortuz - Manastireanu. Nume: Dan Covaliuc, Marius Nichita, Lica Roman de pe Sararie, azi pierduti in uitare si in ceata.

Draga R.,

Ce vreau sa spun este ca iubesc, dar si urasc ca am fost vreodata pe Sararie 32. Ma bucur, dar si regret, poate regret mai mult, ca am urcat acel deal si ca am deschis acea poarta.

Asadar Edi de azi se tot gandeste ce ar putea da, ce ar putea oferi, ca in schimb sa... Sararie 32

Corespondente

2010-10-13T13:28:00.002+02:00

Draga I.,

Of, nu m-am prapadit, desi sunt asa de tacut (si poate lenes) in corespondente si semne de viata. Acum, ca eu vad in fiecare zi lei, ursi albi si crocodili ar trebuie sa insemne ca traiesc palpitant, o a doua tinerete. De fapt, adevarul e ca zilele se scurg aproape la fel, in aceiasi schema, cu aceleasi deschideri si inchideri de usi, de lacate, de porti. Cu aceleasi mature si lopeti pentru aceleasi excremente si gunoi. Ma scol in fiecare zi pe la 6, dupa o noapte deobicei usurel agitata (dintii lui Yannis, noptile la CUG, etc). Imi fac o cana de lape de soia, cu ciocolata si biscuiti. Ies pe la 7 din casa, stau in masina 10 minute (ascult muzica de pe Ipod, ma uit la cer, ma gandesc la vrute si nevrute - ce am fost, ce sunt, ce voi fi). Apoi pornesc, fac 10 minute pana la ZOO. Deobicei ajung primul, mai stau 10 minute cu mine insumi (ascult muzica, ma uit dupa nori, ma gandesc, la ce as fi putut sa fiu, ce n-am sa fiu niciodata). Apoi ziua incepe.

Ajung acasa rupt de obosela. Am facut multa miscare (am 70 de kg), intru in casa si mai ofer tot ce a mai ramas. Putin.

Din cand in cand primesc cate o veste (rar), cineva ma mai cauta (foarte putini). Bogdan L. care imi spune ca Radu A. a avut infarct... Teo S. care imi spune ca s-a casatorit... Tu, care sensibil si frumos la suflet nu ma poti uita...

Te iubesc,

2010-07-25T13:25:00.000+02:00

Yannis Orasanu

2009-12-14T16:15:00.000+01:00

2008-03-22T17:04:00.001+01:00

40 de ani!

2008-01-18T09:08:00.000+01:00

Ieri am carat toata ziua mobila impreuna cu-n amic albanez. Eii, si cu caratul mobilei este o arta, o stiinta, dar zgarcit fiind si un pic in greva fata de acest blog nu voi da detalii. Spre seara, in masina amicului zaresc un CD cu muzica albaneza, citesc limba aceasta necunoscuta si spre surprinderea mea gasesc un cuvant "romanesc", si anume: "Bucuria". Intreb, (intre noi vorbim in italiana) cum se traduce cuvantul "Bucuria"? "Frumusete", raspunde amicul. Afara ploua, mobila e deja carata, strazile sunt ude, orasul e putrezit, trecatorii sunt grabiti. Cati dintre ei sunt bucurosi si cati dintre ei sunt frumosi?

UE

2007-12-14T13:56:00.000+01:00

Domnule José Manuel Durao Barosso nu ma simt prea bine in pielea mea de roman, nici in cea de european. Cu romanitatea sa zicem ca e o chestiune personala, dar, astazi la o zi de cand ati semnat la Lisabona noul tratat al Uniunii Europene, va marturisesc ca mi-e dor sa fiu extracomunitar. Sigur, imi veti spune ca nu am suficienta rabdare si clarviziune, ca in viitor si Romania va depasi faza aceasta de membru "second hand", de tara integrata si nu prea. E drept, nu va contrazic, dar, vorba unui cantec din tara mea: "Altadata va fi bine, dar altatada nu mai vine...".

Domnule José Manuel Durao Barosso eu ca extracomunitar ma descurcam, stiam limitile si regulile jocului, astazi comunitar fiind mi-e totul neclar. Sunt binevenit, dar mai bine as sta acasa... Am toate drepturile, dar cu o gramada de clauze si derogari, astfel ca nu mai raman cu aproape nimic. Da, eu ma descurcam, toti stiau ca sunt inferior, limitat, idiot, nepriceput, incult, redus, primitiv, dar... baiat bun. Acum sunt toate acestea, dar... baiat rau. Pai in sat la tata, asta tot in tara mea, era o vorba: "Decat codas la oras, mai bine in satul tau fruntas!", cu alte cuvinte, eram orgolios ca intre extracomunitari sunt roman, astazi mi-e rusine ca intre comunitari sunt oaia neagra.

Domnule José Manuel Durao Barosso vreau sa fiu extracomunitar, nu stiu daca noul tratat prevede si posibilitatea aceasta, dar va rog s-o luati in considerare.

Mai bine golan...

2007-12-13T10:46:00.000+01:00

(Foto Vasile Dorin)

Suntem luptătorii veacului ce vine,
Suntem diligenţa veacului oriunde.
Caii nostri aleargă spre un ţărm de bine
cu potcoave albe, dincolo de munte

(Cristian Paturca / Noi de-aicea nu plecam / Piata Universitatii 1990)

Ca autorul acestor versuri si acestui cantec a fost internat in conditii grave in spital, nu a mai interesat asa de mult. Sigur, si faptul ca o stire "nu prea a mai interesat" este un cliseu, pentru ca traim in tara in care stirea, noutatea, interesul, ideile sau nostalgiile noastre conteaza, iar ceea ce ni se propune e de obicei vulgar, fara valoare, o prostie.

In plus suntem un popor mai degraba nehotarat decat ferm, pentru ca iata, nu ne caracterizeaza refrenul cantecului abia amintit: "Noi de-aicea nu plecam...". Plecam, cum sa nu, unii in Canada, altii pentru afaceri obscure, si altii doar sa renunte definitiv la politica si cetate...

Suntem un popor sugubat, hatru, plin de bancuri si carcoteli. Asadar de unde atata determinare? "Nu plecam acasa!". Si apoi ideea de "casa" e cam subreda, relativa, interpretabila. Printre barbosii si ochelaristii primaverii '90 ar fi interesant de vazut situatia locativa actuala.

Sigur, aici suntem destul de aproape cu felul nostru de a fi: "pana nu vom castiga...", pai nu ne trezim si nu ne culcam cu gandul acesta: un castig in plus, o inselaciune adaugata, un "tun" si mai bun, un fraier mult mai pacalit?

Problemele apar cu finalul: "libertatea noastra", si apar pentru ca suntem atat de liberi incat ne plictisim. Ducem o viata fara farmec, fara sare si piper, cu Dan Diaconescu si Mircea Badea. Suntem atat de liberi incat ne ingrijoreaza doar conturile, calatoriile de "shopping" la Milano, amantele, DNA-ul si, uneori, Basescu.

Da.

Sunt un "decretel"

2007-12-07T11:02:00.000+01:00

(1968) M-am nascut in anul in care Paul McCartney si John Lennon cantau impreuna intr-o cladire de pe strada Abbey Road. In Cehoslovacia, Jan Palach era imbujorat de "primavara de la Praga", iar, in Memphis - Statele Unite -, Martin Luther King era asasinat.

(1969) Aveam aproape un an si domnul Neil Armstrong, ajutat de vehicolul Apollo 11, a pus piciorul pe luna. Tata, mama si toti vecinii au iesit noaptea afara ca sa vada..., eu dormeam linistit. La moda in acel an, in targusorul meu moldovenesc, era cantecul compus de Nicu Covaci si Moni Bordeanu, Vremuri: "Hei, tramvai, purtat si tras de cai...".

(1970) La doi ani, domnul Lucian Pintilie propunea spre vizionare publicului "proletar" filmul Reconstituirea. Anwar Sadat era ales presedinte al Egiptului, presedinte nefericit, nu peste multa vreme avea sa fie ucis, dar nefericit si pentru ca in targusorul meu moldovenesc, pornind de la numele lui, era personaj de banc: "Este unt? Aaa, nu are, s-a dat! Este lapte? Aaa, nu are s-a dat!", asta si incurajat de cantecul "foarte interzis": "Astazi iar, la telejurnal, am vazut cascaval..."

(1971) Aveam trei ani si nu stiam ca locuiesc pe Bulevardul Socola, dar peste ani intotdeauna am inteles nedumerirea sau exclamatia in ceea ce ma priveste: "Esti nebun?", "Ce, ai inebunit!". Tata si mama erau multumiti de mine, mancam linistit si cumpatat din biscuitii Eugenia, si savuram in ritmul respirarii sucul Cico.

(1972) La patru ani, domnul Nicolae Steinhardt scria Jurnalul Fericiri , iar niste baieti din Timisoara numeau pe "Cei ce ne-au dat nume". Se nastea hidrocentrala de la Portile de Fier si astfel disparea sub ape insula de pe Dunare, cu nume de basm si de smochini, Ada-Kaleh.

(1973) La cinci ani, domnul Adrian Paunescu incepea concertele prin tara cu Cenaclu Flacara, (mai tarziu, peste zece ani, aveam sa asist si eu la doua, trei, spectacole. Biletul costa in jur de 25 de lei, asta in vreme ce la un cinematograf biletul costa 3 lei. Spectacolul, intinerant, incepea pe la sase seara si putea dura pana dupa miezul noptii. Mult zgomot, multa creativitate, multa intoxicare ideologica, descatusare, amestecate, bune si rele, frumoase si urate). Ilie Nastase castiga trofe si juca bine tenis, iar Aleksandr Soljenitin publica Arhipelagul Gulag.

(1974) La sase ani nu am fost facut "Soimul Patriei", nastrusnica organizatie politica pentru copii nu exista. Am parasit Bulevardul Socola pentru noul cartier muncitoresc Alexandru cel Bun, astfel traind prima dislocare si primul exil intre malurile Bahluiului. La "portile albastre ale orasului" se petreceau toate... pe ritm de "Mugur de Fluier".

(1975) La sapte ani termin clasa I-a, pentru prima si ultima data in istoria mea scolara sunt premiat, evident nemeritat. Incep sa ies putin in lume, descopar un alt targusor moldo-ovreiesc Birladul (mai tarziu, in Birladul inca nesistematizat de "inteleptii" vremii, aveam sa descopar revistele PIF, pe tanti Maricica si tanti Felicia, borcanele cu dulceata de nuci, compotul de visine, si Adunarea unde vine Domnul Isus). Se nastea Ada Milea si murea asasinat Cornel Chiriac, redactor muzical la Europa Libera. Marin Preda scria Delirul, iar unii erau in delir pentru "Cantofabule". Dan Andrei Aldea canta: "Om bun deschide-ne poarta...", iar Anda Calugareanu canta: "Noi nu, niciodata...".

(1976) Aveam opt ani cand domnisoara Nadia Comaneci lua nota 10 la Jocurilor Olimpice de vară de la Montreal, Canada, iar The Eagles lansa albumul Hotel California. Incep sa ies putin in lume, descopar "atelierul de creatie si de socializare" numit generic: Pe casa scarii. Astfel urmeaza ani intensi cu: "Tara, tara vrem ostasi!" si "TOMANAP".

(1977) La noua ani aflu pentru prima data ca "epicentru seismului e in zona Vrancea", dar cum sunt proaspat pionier nu ma tem de nimic (am fost facut pionier la Cetatea Neamtului, o ceremonie care imi scapa acum din memorie, dar ramane faptul ca nu am reusit sa urc niciodata in ierarhia organizatiei, astfel sa fiu si eu comandant de grupa sau de detasament, asa ca nu mi-a fost dat sa port sunururile si tresele acele "minunate". Se vede ca inca de atunci eram "nesincer politic"). Incep sa ies putin in lume, descopar ca tovarasul care are poza pe perete (si de fapt peste tot) are o "grija parinteasca" si da "sfaturi intelepte". Dar eram mai degraba fascinat de Cristian Topescu, iar seara ma uitam "siderat" la serialul Dalas...

(1978) Am avut zece ani, am fost un copil, as zice normal.

Tigru si ninsoare

2007-12-04T14:00:00.000+01:00

Ultimul film de Roberto Benigni, difuzat in seara asta de Rai Uno, e o spumoasa comedie cu puternic iz politic. Actorul toscan, nascut langa Prato, orasel vestit pentru industria sa textila si pentru "uriasa" comunitate chinezeasca, e pe "val", mereu respectat si pretuit.

Unii rad de gura sa mare, pentru ca atunci cand recita Divina Comedie (se spune ca o stie aproape pe de rost, si astfel fiind isi permite sa faca turnee publice si sali pline, cu Dante, prin toata Italia) impleteste versul lui Dante cu actualitatea politica si sociala. Actualitate pe care o scormoneste si o descrie, se vede, pe gustul multora.

Altii il plac pentru ca aduce aminte si se aseamana cu alti comici italieni,

Totò

(1898 - 1967)

(actor de comedie, al unei comedii triste gen Charles Chaplin, ce in anii imediat dupa razboi a fost extrem de placut, tonificant, pentru o generatie saracita, debusolata si invinsa),

Alberto Sordi

(1920 - 2003)

(actor de comedie, al unei comedii senzuale si erotice. Desi a jucat roluri de afemeiat si amant - in dulcele stil italian, nu a fost casatorit niciodata. El vine pe scena odata cu renasterea economica a Italiei, asadar propune o comedie solara, de vacanta...),

Massimo Troisi

(1953 - 1994)

(actor de comedie, al unei comedii rafinate, problematice, profunde. Actor "timid" si incandescent, "disparut" de tanar, a fost indragit de publicul italian desi nu a renuntat niciodata la dialectul sau, foarte strict, napolitan. El vine pe scena in anii '80, o vreme a revolutiilor si a demolarilor).

Iar altii il plac pentru ca in el regasesc ticurile, gesturile, zgomotul cotidian si obiceiurile obisnuite ale italenilor.

Tigru si ninsoare este un film de dragoste, iar alaturi de Roberto Benigni se afla, asa cum ne-a obisnuit in ultimile filme, sotia sa Nicoletta Braschi. Este un film despre poezie si risipa, despre prietenie si renuntare, despre vis si fantezie, dar, vai, toate asezate in realitate, cea italiana si cea a razboiului din Irak.

Conturile mele cu Elvetia

2007-12-01T09:02:00.000+01:00

Da, si in Africa se joaca cu pasiune fotbal, mai exact in Nigeria. Pasiune crescanda cand joaca nationalele Nigeriei si Elvetiei - o tara extra-comunitara, dintr-o regiune numita Europa. Asadar, astazi stam la televizor, bem un ceai sau o bere nigeriana si tinem pumnii stransi jucatorilor nostri. Toate bune si frumoase, amicale si fratesti (meciul e un amical) pana cand la pauza dintre reprize guvernul Elvetiei ofera un clip publicitar publicului nigerian: "Un tanar din Camerun suna acasa din Elvetia, el tocmai a ajuns clandestin in Europa traversand Mediterana spre Sicilia intr-o ambarcatiune precara. La telefon, tanarul din Camerun, minte parintii lui spunand ca a gasit deja de munca, ca locuieste la niste amici, desi doarme sub poduri, nu munceste, fura si mananca te miri ce". Spotul se termina cu indemnul: "Sa nu crezi tot ceea ce auzi! A pleca de acasa nu inseamna ca iti faci o viata mai buna!". Ne sta putin berea in gat, ceaiul s-a varsat pe camasa inflorita...

Eii, sigur, si-n Europa se joaca cu pasiune fotbal, mai exact in Italia. Pasiune crescanda cand sunt partide importante. Asadar, astazi stam la televizor, bem un ceai sau o bere Moratti si tinem pumnii stransi jucatorilor nostri. Toate bune si frumoase, amicale si fratesti, suntem putini nemultumiti de soacra si de ticalosii astia de romani, dar, la pauza, suntem mangaiati de un spot publicitar elvetian adresat publicului italian: "Munti inzapeziti, vacutze cu talangi, fulgi de nea, partii de schi, fetze zambitoare, ospitalitate si voie buna...". Spotul se termina cu indemnul: "Elvetia, o tara care te asteapta cu placere...". Asa, da, ne curge mai bine berea pe gat, ragaim... si planificam urmatoarea aventura...

Bacilor mei

2007-11-29T08:57:00.000+01:00

Asa mi-a fost dat ca am cunoscut putini pastori, dintre ei, unii imi sunt amici. In schimb, am fost recompensat vazand multi tamplari, strungari si macaragii. Despre pastori nu pot spune prea multe, cei, putini, pe care ii cunosc au fost mereu inchisi, ermetici, fara oftaturi, fara: “mai, Edi, ma doare asta”, “mai, fratele meu, sunt ingrijorat...”. Astfel nu le-am stiut niciodata framantarile, gandurile, biruintele sau infrangerile. Dar, macaragii, tamplarii si strungarii au fost deschisi. Am fost mereu participant la bucuriile si tristetile lor, la suisurile si intorsaturile vietii lor. Uneori miroseau a ulei, a sudoare sau a vodca, dar ma priveau cu iubire si fara falsitate.

Marturisesc ca nu am convingeri puternice de stanga, dimpotriva, dar am preferat mirosul si sudoarea aceasta, in schimbul unor anumite camasi si parfumuri pastorale...

Asa a fost sa fie ca am cunoscut putini pastori, pe unii i-am vazut de departe, pe altii doar de la amvon. De catre unii am fost invitat si acasa, de cele mai multe ori sa fiu mustruluit, “indemnat” sau anchetat (asta pe principiul ca “trebuie sa fi gresit tu cu ceva!”). In comparatie am privit ca pe un premiu ca am cunoscut multi tamplari, strungari si macaragi. Si de cunoscut i-am cunoscut de aproape, unii mergeau si la amvon (chiar iesiti din tura de noapte). De unii am fost invitat si acasa, de cele mai multe ori pentru ca eram bucurosi sa fim impreuna. Era simplitate, naturalete si normalitate. Lipsea “anchetatorul” si “anchetatul”, “calaul” si “victima”, “sfantul” si “pacatosul”, “inteleptul” si “nepriceputul”, “locul asigurat in rai” si “destinatia obligatorie spre iad”.

Marturisesc ca am usoare dubii, poate ca am cunoscut pastorii care nu trebuie sau nu inteleg prea bine termenii vocatiei si chemarii lor. Da, da, cu siguranta e ceva care imi scapa, astfel as intelege mai bine singuratatile si mutenia lor, idiosincraziile si orgoliul lor, suspiciunile sau intrigile lor.

Nu-i nimic, nu am nici o retinere fata de mainile batatorite, efortul si priceperea tamplarilor, strungarilor si macaragiilor mei.

Daca toti am bea parfum...

2007-11-24T09:50:00.000+01:00

Nu sunt intelept, da, da, astazi am aflat ca nu sunt intelept. De fapt nu am aflat chiar azi, ci in aceste zile, poate in aceste luni si, de ce nu, in ultimii ani.

Recunosc, in plus, ca sunt si un tip de "papa-lapte", un gen de "gura-casca". Iata, spre pilda, mai fraged fiind, "cascam gura" la emisiunile lui Iosif Sava, si sacaitor, dar blajin, cautam in biblioteca Gh. Asachi cartile lui Octavian Paler.

Nu suparam pe nimeni, nici o musca nu as fi omorat, asta desi au fost zile cand inarmat pana in dinti, un soi de Rambo, cautam teroristi pe stradutele cu miros de baclava ale Medgidiei.

Da, da, "gura-casca", pai ce, intelegeam eu bine "Seratele Muzicale" ale lui Iosif Sava (iesean, evreu, nascut intr-o casa la poalele Mitropoliei)? Nu, se vede ca nu, caci o altfel de muzica imi stie viata, (nu mai tresar si nici nu mai fug sa prind "emisiunea" - bogatie de idei, limpezire de traseu, efort si antrenament, stabilirea de modele. Ooo, Patapievici, tanar si proaspat invitat la Iosif Sava!!! Nu ma sinchisesc deloc de oameni politici, de edituri, de reviste. Ooo, Dilema, cumparata inca de la primul numar, si apoi ani in sir!!!).

Sunt la Costinesti, e inainte de 1989, vara, iau masa in uriasa cantina de langa hotelul Orizont, la cateva mese distanta e Iosif Sava. Sunt prea tanar, programul 2 se prinde doar la Bucuresti (emisiunile lui Iosif Sava erau difuzate, in acei ani, pe programul 2 TVR), in plus mie imi place "Cenaclu Flacara" si nu Beethoven. E veselie, e nepasare, e abandon (veselie, nepasare, abandon in acei ani cenusii? Pai eu eram de pe atunci un "papa-lapte" si un "gura-casca", ce stiam eu?), ma indragostesc de fiecare domnisoara rasarita in cale...

Cale? Sunt in trenul spre Iasi, ma intorc de la mare. O alta vara fierbinte a trecut. Canalul Dunare - Marea Neagra e proaspat dat in folosinta (Mirabela Dauer canta slagarul zilei "Magistrala Albastra"...), trenul opreste in Medgidia, imi zic cretin si fudul, ce gara urata e asta, ce oras sinistru e asta, nu as cobori aici niciodata!

Cale! Am coborat si am ramas un an in Medgidia...

Am ajuns in Medgidia prima data pe la cinci dimineata, dupa o calatorie cu trenul lunga si obositoare, dupa o noapte agitata, "drumu-i lung, armata-i grea, pan'la liberarea mea!", bere, naduseala, valize de lemn, toate claie peste gramada, emotii, prieteni buni lasati in gara Iasi.

Era septembrie 1989 si am ajuns in Medgidia, rupt si emotionat, "papa-lapte" si "gura-casca", nimic, nici un simt, nici o veste, nici o profetie si nici o aratare, nici o presimtire nu imi spunea ca odata coborat in gara aceia a "murit" viata mea de dinainte de 1989, si ca odata intors in Iasi, peste un an, voi gasi toate vraiste, rasturnate, opuse, distantate, la extreme, fara sens, pline de sens - bucurii si tristeti, sperante si dezamagiri, tradari si iubiri, ratari si impliniri.

Nici acum nu stiu cum m-am urcat intr-un autobuz, si cum de circulau autobuzele la ora aceea, m-am trezit in fata portii unitatii pe la cinci jumate. Stateam aiurit ca un "papa-lapte" si ca un "gura-casca"... Orasul se trezea, avea parfumuri orientale, femei in salvari si albe minareturi...

...

Nu sunt intelept, da, da, astazi am aflat ca nu sunt intelept. De fapt nu am aflat chiar azi, ci in aceste zile, poate in aceste luni si, de ce nu, in ultimi ani.

Recunosc, in plus, ca sunt si un tip de "papa-lapte", un gen de "gura-casca". Nu stiu ce mi-a venit ca in aceste zile am scris despre un personaj, nu spun cine, ca astazi sa-mi musc degetele sau tastatura...

Pai nu sunt eu un "papa-lapte", un "gura-casca", ca alfel as fi inteles ca despre cei "VIZIBILI" e bine sa nu scrii nici de bine, nici de rau. As fi inteles ca e bine sa-i privesti nici de-a aproape, nici de departe, ci doar din locul potrivit de unde "VIZIBILITATEA" lor nu sufera, dar nici nu te eclipseaza. As fi inteles ca spre cei "VIZIBILI" nu orice drum e accesibil si nu orice fereastra e deschisa, ca sensibilitatile si susceptibilitatile lor sunt largi, miscatoare, amplificate. Ca e bine ca fiecare sa-si cunoasca plapuma si lungimea ei, in cazul meu, se pare ca in acest caz am iesit cu mult cu picioarele pe afara...

Pe afara: nesincer, nepriceput, bagator in seama, platitor de polite, ridicator de mingi la fileu, adulator, plictisitor, la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, pus pe hartza, cautator de "rating".

Da, daca toti am...

aproape si departe

2007-11-18T13:15:00.000+01:00

Dragul meu prieten,

Nu cred in destin, dar nu cred nici in pura intamplare, si uite asa navighez intre “ceea ce imi este dat” si “ceea ce trebuie sa adaug”, iar, probabil la “final” voi fi nevoit sa acostez intre “ceea ce El ar fi vrut sa fiu” si “ceea ce eu am reusit sa fiu”. M-am simtit intotdeauna inconfortabil cand am vazut chipuri cu “destine implacabile” si chipuri “lasate la voia intamplarii”. Nu ma pricep si sunt inoperabil alaturi de cel prea plin de sine (si al sau destin), nici alaturi de cel ce a “renuntat” de tot la sine.

Nu cred in fericirea absoluta, dar nu cred nici in tristetile fara de leac, imi sunt mult mai aproape seninatatea si armonia, si asta chiar daca sunt vulnerabile si trecatoare. M-am simtit intotdeauna fastacit in fata fericirii incandescente si a tristetilor de moarte... Si, marturisesc, m-am ferit si de una si de alta, preferand “a doua zi”, “al doilea moment”, “a doua etapa”, dupa “fericirea cea incandescenta” si “tristetea cea de moarte”.

Nu cred in saracie, dar nu cred nici in bogatie, nu am indoieli ca sunt oameni cu venituri modeste, dar frumosi si senini. Saracia nu inseamna nefericire, dar poate insemna uratenie. Nu am indoieli ca sunt oameni instariti, care sunt generosi si sinceri. Nici despre bogatie nu cred ca inseamna nefericire, desi egoismul si meschinaria le gasim prin preajma. Si mie mi s-a intamplat, uneori, sa-mi doresc prea mult, sa fiu risipitor si vanitos, dar mi s-a intamplat sa las si de la mine, sa ma multumesc cu putin sau nimic, sa fiu umil.

Nu cred in curaj, nu cred nici in lasitate. Cred ca unii confunda curajul cu dementa, iar altii lasitatea cu virtutea. Desi multi “nebuni” si “curajosi" au fost de fapt romanticii temerari, asa cum multi “impasibili” si “nepasatori” erau ruguri aprinse in taina... M-am ferit intodeauna de curajosii razvratiti si de lasii cu explicatii, am preferat ezitari, dar in libertate, nelinisti, dar in pace. Fata de a avea un pic de tupeu am fost nepriceput, desi retinerile prelungite mi-au produs neplaceri.

(Dragul meu prieten, mi-a trecut raceala, am inghitit vreo cinci lamai si am baut tone de ceai. Am terminat si epistola aceasta, pe care tu cu gentilete o corectezi atunci cand e cazul. Stiu ca nu are un final ca la carte, poate aici voi mai lucra. Am suficient timp liber, tu stii bine ca suficient e putin spus. In timp ce scriu, uneori, ascult de pe radio3net "Florian Pittis", la rubrica "Radio Big Bank", categoria "Gospel". Uneori seara vad filme vechi, foarte vechi, sa zicem incepand din 1933 pana in 1950, aproape toate sunt alb-negru, pentru mine sunt extrem de relaxante... Uau, de ce oare iti spun toate acestea? Oricum, spor!)

2007-11-18T10:41:00.000+01:00

Se pare ca gandul de a publica textul din postarea precedenta pe forumul "Cuvinte la Schimb" nu a fost unul prea inspirat. O usoara agitatie s-a produs, in final lucrurile s-au indulcit. Recunosc ca nu am vrut sa tulbur pe Marius, pe nimeni de fapt. Ieri seara am trait stari dulci - amare. De ceva luni ma auto-cenzurez in aparitiile mele pe forum, aseara m-am gandit, pentru prima oara, sa ma auto-suspend. Probabil voi duce gandul pana la capat.

pe oricine

2007-11-17T10:09:00.000+01:00

Multi ne-am intristat cand Marius Cruceru a anuntat ca va renunta, treptat, la activitatea de pe blogul personal “la patratosu” (blog ce ocupa un loc fruntas in topul wordpress / limba romana, fiind citit si avand o bogata corespondenta, o multitudine de comentarii), dar tristetea nu a avut timp sa se aseze, sa incolteasca, iata, (spre exemplu) de cateva zile ne sunt propuse teme (cu o rapiditate nesurprinzatoare “la patratosu”) care incordeaza “muschii” mintii si credintei noastre.

"Pastorul de tineret, avem nevoie de el sau nu?" - titlul unei ultime postari a fost repede „inlocuit” cu "Unde să pun boxele în maşină?"

Saritura pe un alt palier, la un alt subiect, nu e intamplatoare (tine de „manualul de blogger”, tine de „cum si in ce fel trebuie sa-ti pastrezi audienta?”, stiinta pe care Marius Cruceru o stapaneste foarte bine).

Saritura pe un alt palier nu se opreste aici, o alta postare, o alta directie "Iliescu şi cu Roman! Iarăşi? Vreau o altă Românie!!!" se vede ca viata de blogger nu e una tihnita, nu e vreme de digerat, de tras prea multe concluzii. Meditatiile prelungite ale cititorului sunt binevenite, dar pe cont propriu, in timpul liber, in afara blogosferei. Ai pareri, foarte bine, descarca-le repede, altfel pierzi cursa, ultima postare...

Nu, aici nu e de vina cineva, totul tine de antrenament, de bataia inimii si de viteza circulatiei gandului de la idee la tastatura... Ori diferitele antrenamente, tehnici si „terenuri de sport” ne departajeaza. Te tin „curelele” si „nadragii”, atunci citesti, scrii, comentezi. Daca te tin cu adevarat bine atunci o faci si de calitate (teama mea este ca sunt putini cu „braie” si „nadragi” pe masura...).

Sigur, pericolul prezentelor insuficient antrenate pare mare, dar daca acceptam ca blogosfera e deschisa tuturor, atunci suntem mai relaxati si mai surazatori.

Dar e deschisa blogosfera tuturor? Pai, Marius Cruceru ne spune ca nu. Si „patratosu” nu are rezerve fata de cei „firavi” cultural, „slabuti spiritual”, mai nepriceputi in general, ci fata de personaje ca Ion Iliescu si Adrian Nastase.

Personaje, sigur „indecente” si indigeste, dar, totusi, cu acelasi drept banal de a avea un blog. Daca exista un „banal” drept de a avea un blog cum explicam intrebarea: "Pe cine să mai aşteptăm în blogosferă?"

Pentru inceput credem ca nu oricui e dat sa puna intrebarea. Pentru ca una e sa fii fruntas in topuri si sa fii un „patratos”, si alta e sa fii o prezenta comuna, obisnuita, rotunda... Asadar, acceptand acestea lasam pe cel potrivit sa puna intrebarea, iar noi oferim raspunsul "potrivit": pe oricine.

traista fara neam

2007-11-15T11:02:00.000+01:00

Iata-ne comentand din nou, de aceasta data, comentariu de mai jos se refera la un text scris de Cristian Lucaci pe blogul sau:

http://cristianlucaci.wordpress.com/

Ciao! E adevarat ca mesajul primit de tine are "neajunsurile" pe care le mentionezi, dar, cred ca la randul tau esti aproape de "eroare" cand generalizezi:

"românii şi-au exprimat deja voinţa, aceea de a scuipa. Suntem de râsul nu numai al italienilor, ci al tuturor...".

Asadar, poate nu toti romanii si-au exprimat vointa, nu toti sunt de rasul italienilor si a tuturor, cum nu toti sunt "neam de traista...".

Eu citesc mesajul primit de tine intr-o alta cheie, ceva mai subiectiva. Cred ca o parte din Italia (si o parte din italienii) e "defecta", usor rasista, putin incuiata, mult infumurata, exagerat de lacoma si egoista. Prin urmare, aceasta Italie si acesti italieni pot "deosebi" (in sensul rau) un copil strain de unul bastinas, (stiu ca ai calatorit mult asadar probabil ai vazut diferite fizionomii, nu e nimic fals in a spune ca exista o fizionomie romaneasca, una albaneza, una marocana, asadar si un italian blajin, dar ager poate spune: esti strain nu-i asa? De unde esti?). Cred ca mesajul e tipul de furtuna intr-un pahar de apa, dar are hazul si necazul sau. Se adreseaza celor ce se lovesc, mai acut, de un tip de Italia si un tip de italieni (nu departe de cele scrise mai sus)

Totusi, sa nu neglijam finalul textului tau care este profund si corect.

...

In putine randuri

Cred totusi ca situatia romanilor din Italia e mult mai profunda si mai complicata.

Suntem cu totii de acord ca Italia e cu siguranta singura tara unde neexistand "barajul" ferm si selectiv al limbii (in cateva saptamani oricine poate "conversa" aproximativ intr-o italo-romana) au venit cei mai multi romani neinstruiti, simpli, rudimentari". Adica tocmai iesiti de pe ulita comunei sau a satului (fie el ancestral si pastrator al fiintei noastre nationale, bla, bla...) direct pe corso, viale, adica aproape de zone babilonice, aglomerate, pestrite, aurite...

Se vede ca socul diferentei dintre "ulita" si "corso" e prea mare, asta si privind dinspre italieni.

Din patura aceasta de sateni, mici targoveti, unii au "reusit" sa se integreze, altii doar sa se dezintegreze...

Din patura aceasta de precupeti si precupete, mult peste jumatate sunt "gospodine".

Nimic de dispretuit.

Vorbim de femei zdravene, care stiu sa faca cozonac si sa puna muraturi. Vorbim si de femeia disponibilizata, somera, albita si roasa de vechiul si tristul regim, dar la fel de albita si roasa de prezentele regime, si la fel de albita si roasa de armata de soti (in pragul disponibilizarii, a somajului, a clinicii de dezalcolizare...).

Vorbim de gospodinele romance care "zac" in case si familii de italieni, printre bunicuti si bunicute, printre "mobila de lux" si masina de spalat, printre avansuri si apropo-uri, printre "madone" si alti sfinti...

Vai, vai, vai!

locuirea diferita

2007-11-11T15:31:00.000+01:00

despre film si alte fleacuri (I)

Totul a inceput de la filmul "Fantoma lui Barba Neagra", vazut intr-un atelier mecanic, la scoala 7 din “placutul si cochetul” cartier iesean Alexandru cel Bun. Filmul era proiectat in conditii primitive si incomode. Nici nu stiu daca am platit bilet, tot ce stiu este ca stateam langa o menghina si langa un polizor. Stiu cu precizie ca nu am inteles nimic din acel film, asa cum imi este proaspat si acum mirosul de ulei ce imbiba toate minunatele mecanisme din acel atelier-scoala...

Apoi totul a continuat prin descoperirea cinematografelor iesene Victoria, Republica, Tineretului - care era o dulce paragina -, si Copou. Biletele costau intre un leu si jumatate si trei lei. Cu inca doi lei puteai cumpara si seminte... Sunt martor ocular ca la anumite filme salile erau nu pline, ci burdusite. Era atata lume ca in caz de un incendiu sau orice alt eveniment neprevazut, s-ar fi produs un dezastru.

Sa fi fost in Romania acelor ani o generatie de cinefili, mare iubitoare de arta? O generatie, desi rafinata, dispusa sa se calce in picioare pentru Raj Kapoor (vedeta filmelor muzicale indiene) sau Alain Delon (maximul de frumusete masculina, care in plus la noi a “dat” numele si unui pardesiu purtat de toate mamele si domnisoarele ce aveau o mie de lei in plus...). Simplu, raspunsul, cred ca-l stim cu totii, el se afla in lipsa tuturor canalelor de televiziune ce sunt astazi si in lipsa computerelor inca neinventate in forma ce o stim azi, si in lipsa aparatelor video (aici trebuie amintite serile si noptile pierdute prin apartamente inghesuite, stand cuminti si cu ochii rosii, sorbind vocea Margaretei Irinei Nistor, si luand cunostiinta cu Bruce Lee).

Amintirile imi spun ca aglomeratia cea mai mare se producea la filmele indiene, si asta si pentru ca populatia de etnie romma participa din plin. Pentru ce atata inghesuiala? Poate pentru ca ne regaseam in personajele de pe marele ecran, adica saraci, cenusii, melancolici, iubareti, parasiti, orfani, neintelesi, indaratnici, hoinari. Sau poate ca ne ingramadeam cu toti sa vedem cum altii pot fi mai saraci, mai dezbracati, mai nefericiti, mai chinuiti, mai flamanzi ca noi. Si cum ei, surpriza, desi lacrimeaza des, gasesc puterea de-a canta, (ce minunata lectie politica). Cred ca “aluatul” si “ingredientele” acestor filme, hraneau nevoia de “abandon”, de “mahmureala”, “de chef”, ale poporului “truditor”. Sau poate ca totul se reduce la: “vedeam ceea ce ni se dadea”. Filmele industriei cinematografice indiene erau mult mai ieftine si mai “inofensive” in comparatie cu cele produse de Hollywood.

Da, era vremea cand si eu plangeam inaintea “Vagabondului”, a “Lantului Amintirilor”, inaintea vocilor orientale si maslinoase. Dar nu m-a tinut mult, se nascuse “Star Wars” (Razboiul Stelelor). Trilogia care a revolutionat gusturile mele adolescentine. Sigur, astazi stiu, in acea vreme eu vedeam finalul... iar ca “inceputul” a fost realizat la aproape 30 de ani distanta de “final” e cu adevarat poveste hollywoodiana.

Trecut-au anii... Incepusem sa cunosc putin, putin, si cinematografia romaneasca. “Portile albastre ale orasului” e un film care a ramas in memoria mea pentru prestatia lui Ion Caramitru si pentru coloana sonora semnata de Doru Stanculescu: “Hai, hai, pe sub flori ma leganai...”, (Doru Stanculescu este unul dintre primii folkisti romani). Filmul e facut dupa un roman de Eugen Barbu (Soseaua Nordului) si are ca subiect insurectia armata de la 23 august. Subiect mult iubit de comunisti, data de 23 august 1994 fiind “sanctificata” si falsificata. Discutatul romancier a fost deseori acuzat de plagiat. A condus revista “Saptamana”, revista prin care Securitatea “impungea” sau denigra personaje din lumea literara romaneasca. El poate fi descoperit ca scenarist al altor filme, de fapt o serie numita generic “Margelatu“, in care Florin Persic avea rolul principal alaturi de Marga Barbu (sotia lui Eugen Barbu). “Portile albastre ale orasului” retin ca se termina intr-un ton oarecum cenusiu, asta in cinematografie se poate considera ca e fara happy end.

Si urmatorul film care imi atrase atentia se termina trist, “Atunci i-am condamnat pe toti la moarte”, cu Amza Pelea. Actorul este mai degraba cunoscut pentru personajul comic – de televiziune si apoi pe marele ecran - “Nea Marin”, dar si rolurile din filmele “serioase” le-a interpretat excelent.

Cat despre mine si “aventurile” mele se vede ca in lipsa unor criterii de selectie in vizionarea filmelor eram atras de titluri, de cativa actori care in micul top personal ocupau locuri fruntase, in final, dar mult spre final, de subiect. Recunosc ca vedeam putine filme, si desi vedeam putine, o faceam de-a valma (asemanator primilor ani de lectura, cand se citeste, pe rupte, tot). Industria cinematografica romaneasca ma facea sa rostesc si eu, in diverse imprejurari, prin cartier, celebrele replici: “Nu trage, don Senaca, sunt eu, Lascarica!” din filmul “Cu mainile curate”, “Was ist das sicriu?”, cu raspunsul “Mata!”, din “Pistruiatul”. Filmele “de actiune” sau istorice imi pareau bine realizate, dar astazi stiu, nu respectau adevarul istoric, ci “adevarul” necesar, pasager, de folos propagandei de partid. Ramane de stabilit daca Sergiu Nicolaescu avea curaj cand in filmele lui vorbea (evident negativ) despre legionari sau cand pe peretii Qesturii (din Pistruiatul) se putea vedea portretul (de tinerete) al Regelui Mihai.

Ma prindea aceasta propaganda in mrejele ei? Intram in acest joc ce impletea portiuni de istorie respectata cu alte portiuni de istorie mistificata? Si da si nu...

Daca ar fi sa fac un rezumat a celor scrise, as sublinia urmatoarele, copil fiind sorbi aproape 100% mesajul vizual. Nu vezi decat “realitatea”actiunii”, crezi nemijlocit ceea ce vezi. Ceea ce vezi se intampla cu adevarat, iar tu participi prin suspine si emotii... E varsta care “nu poate” vedea balbele, taieturile de montaj, cadrele prost luate. Imi aduc aminte ca inaintea spectacolului cand lumina se facea, incet, incet, mica, se batea din palme (ca la teatru). De ce? Cui? Intrebari care vor ramane fara raspuns.

...

despre film si alte fleacuri (II)

Citisem undeva ca filmele ataca, prin puterea lor vizuala, capacitatea noastra de a imagina, (vorbesc despre imaginatie). Se spunea mai departe: “Filmul te “locuieste” diferit, iti solicita un alt tip de “gazduire” decat o face lectura. Lecturile, sporesc aceasta capacitatea de a imagina. Filmul, in final, este destructiv, el secatuieste puterea noastra de a imagina”. Inclin sa cred ca...

Filmele copilariei, “Veronica”, vazut fugar intr-o vara, nu l-am mai putut revedea, pentru ca intre timp, Margareta Paslaru (celebra cantaretea de muzica usoara a acelor ani, si actrita in acest film), a emigrat in Statele Unite (iar faptul de a emigra, de a parasi tara, era considerat ca un act de “tradare”, de abandonare a idealurilor societatii proletare).

A urmat, “Maria Mirabela”, film muzical regizat de Ion Popescu Gopo (dupa parerea mea, un nefericit realizator de desene animate), film care a rulat linistit veri de-a randul, nimeni, din distributie, nefugind din tara.

Mai reusitele “Saltimbancii”, avandu-i ca actori pe Octavian Cotescu si Carmen Galin, si seria de televiziune “Toate Panzele Sus”, cu Ion Besoiu si Jean Constantin (foarte nostim in rolul de turc). Despre filmele pentru copii, ele erau cu siguranta dragute, dar nu depaseau limita moralizatoare care amintea ca trebuie sa fii cuminte, ca trebuie sa asculti de parinti si de tovarasa educatoare, ca trebuie sa te speli pe dinti, sa te culci devreme, si, in general, sa nu spui minciunele...

Seria “Ciresarii”, dupa romanul scris de Constantin Chirita, era ceva mai subtila, propunea modele de tineri “utc-isti” (in vacanta si hoinari) care in toate situatiile aveau cutezanta, caracter, determinare, sarguinta si istetime...

Tot la capitolul filmele pentru copii avem o serie de realizari pe tema haiduciei, cu primele filme (in care haiducii erau Ion Besoiu si Toma Caragiu), apoi Florin Piersic (in diverse roluri si in diverse filme), Adrian Pintea (in filmul “Iancu Jianu”).

De unde aceasta pofta de haiduci intr-o tara plina de santiere si de macarale (care vorba unui cantec “rad in soare”)? Se construiau zeci de cartiere cu fabrici si uzine (vorba unui alt cantec – vezi Alexandru Andries), si cu toate acestea scenaristii de la Buftea (comuna de langa Bucuresti, era centru cinematografiei romanesti) ne propuneau padurile inverzite, cateva flinte (pistoale) si sapte cai... Era o intrecere neintrerupta pentru depasirea planului cincinal, iar “Pintea”, Anghel” sau “Buza de iepure”, colindau hanurile, codrurile sau iatacurile cu hangite... Sa fie o simpla neconcordanta cu timpurile, cu vremurile, nu, cu siguranta nu.

“Haiducul”, ca personaj de film, nu deranja pe nimeni. El din punct de vedere istoric putea fi plasat oriunde (adica nicaieri). Se putea aminti, in termeni lejeri, de boieri, domnitori si alte “mici” personaje istorice (in nici un caz acele personalitati istorice care oricum ar fi fost “machiate” nu puteau intra in distributia “rosie”, a “secerei” si a “ciocanului”).

“Haiducul”, nu deranja si pentru ca lua de la bogati si dadea la saraci, astfel infaptuind o “distributie justa a valorilor”, un egalitarism “sanatos”, o fraternitate “angelica”. In final, “haiducul” putea juca foarte bine in rolul de patriot, nationalist (iubitor de glie si de Cotnari), mereu cu pistolul la brau (ceea ce se putea traduce ca era vizionar si intr-o “revolutie perpetua”).

Trecut-au anii... Incepusem sa realizez ca nu voi fi niciodata atat de “indragostit” incat in intunericul salii de cinema, la matineu, cu un bilet de un leu si jumatate, sa ma sarut, timp de o ora si zece minute, cu fata “visurilor” mele. Si aceasta in timp ce “Veronica” (Lulu Mihaescu, numele real al actritei), isi cauta, nefericita, traistuta fermecata. Sarmana “Veronica”, crestea nestiind ca in anul ei de glorie cinematografica (1972), Romania cunostea sali de cinema pline de tineri imbratisandu-se...

Era sfarsitul “dictaturii luminate” ( 1965 – 1972), in aceasta scurta perioada, pornind de la usoara libertate de expresie si ajungand la prosperitatea alimentara, totul arata ca “suntem, in sfarsit, pe drumul ce bun”. In aceasta scurta perioada, pornind de la eliberarea detinutilor politici si ajungand la refuzul invadarii Cehoslovaciei, totul arata ca “suntem, in sfarsit, posibil salvati”. In aceasta perioada, pornind de la vizita presedintelui american Richard Nixon la Bucuresti si ajungand la posibilitatea de a face un concediu tihnit la mare, totul arata ca, dupa cenusiul anilor ’50 (ramasi in istorie sub numele de “obsedantul deceniu”), “se putea respira in Romania”.

Trecut-au anii... Incepusem sa realizez ca nu voi fi niciodata atat de “flamand” incat in intunericul salii de cinema, la ultimul spectacol, cu un bilet de trei lei, sa sparg seminte intre dinti, timp de noua zeci de minute. Si aceasta in timp ce “Maria Mirabela” (Gilda Manolescu, numele real al actritei – in film “Maria”, Medeea Marinescu, numele real al actritei – in film “Mirabela”), zburdau “sub cerul ca umbrela”. Nefericitele “Maria Mirabela”, cresteau nestiind ca in anul lor de glorie cinematografica (1981), Romania cunostea sali de cinema friguroase si insalubre...

Era inceputul “penuriei alimentare” (1980 – 1989), in aceasta lunga perioada, pornind de la editarea infioratorului Decret 400 si ajungand la rationalizarea produselor alimentare, totul arata ca “suntem, vai, pe un drum fara speranta!”. In aceasta lunga perioada, pornind de la inabusirea manifestatiei muncitorilor brasoveni (noiembrie 1987) si ajungand la planurile de sistematizare rurala (raderea din temelie a zeci de sate), totul arata ca “suntem, fara indoiala, pierduti“. In aceasta lunga perioada, pornind de la retragerea Romaniei, de catre Statele Unite, a clauzei natiunii celei mai favorizate si ajungand la dorinta generala de a emigra, totul arata ca dupa “surprinzatorii ani ’70 (ramasi in istorie sub numele de “modelul chinezesc”), “nu se mai putea respira in Romania”.

Astazi nu as mai putea povesti mare lucru din filmele mentionate. Dar nu pot sa uit si iata ca marturisesc, Diana Lupescu, actrita principala din filmul “Fata Morgana” a fost prima mea iubire cinematografica. Eram asa de indragostit de ea ca-i decupam pozele din reviste si almanahuri si umpleam carnetelul meu secret...

Om in teren (InCertitudini - 2006)

2007-11-11T13:44:00.000+01:00

Om în teren (I)

„Vă interzic să distribuiţi revista în biserică! Este o zi de sărbătoare, nu trebuie s-o tulburaţi cu revista voastră...”.

Mă simt într-adevăr tulburat, este un moment delicat, puţin tensionat. Sunt din nou pe Sărărie după foarte multă vreme, percep şi receptez lucrurile la nivele diferite, amestecându-se amintiri, emoţii, bucurii şi tristeţi. Sunt tulburat şi pentru că unul din scopurile prezenţei mele aici este întâlnirea cu „InCertitudini”. Iată-i într-o situaţie stânjenitoare, şi iată-mă foarte aproape de entităţi ce sunt în „conflict”.

Port cu mine imaginea rebelului, a supăratului şi a ironicului întunecat, aşa cum port cu mine şi imaginea isteţului, a tipului cu care se poate discuta orice („pentru că el ne înţelege şi pentru că lui putem să-i spunem cele mai intime lucruri”). Le port din trecut, iar imaginile sunt mai mult sau mai puţin aproape de realitate.

Dar astăzi sunt aici cu sentimente bune. Mă bucur în aceeaşi măsură să-i văd pe toţi.

„InCertitudinile” se distribuie totuşi la poartă, după poartă, uşor clandestin, uşor zgomotos. Îmi spun: „Pentru o gazetă proaspăt apărută, are în jur prea multe şi contorsionate tensiuni. Pentru o gazetă în formare şi în definire, prea sunt tunete şi fulgere deasupra. Oare de ce?”.

Port cu mine imaginea tipului care a scris în trecut pe aici, pe acolo, are în spate „The Salt Street Journal”, o revistă (ce se difuza doar pe e-mail) repede aşezată langă noţiunea de scandal... şi ştiu că sunt „dorit” în dialog poate pentru a confirma, poate pentru a întari sau poate pentru a spune cum se gestionează o criză (în acelaşi timp ştiu că nu sunt eu cel ce trebuie să-i confirme, să-i întărească, sau să le ofere lecţii despre gestionarea crizelor).

Port cu mine imaginea „devoratorului” de cărţi, a tipului, deşi evanghelic „din bunici”, călător şi prin alte spaţii (posesor a patrusprezece volume semnate Steinhardt – asta ca să amintesc de autorul ales pentru motto-ul revistei), şi ştiu că sunt „dorit” în dialog poate pentru că... dar ce cred ei? Că nu-i voi mustra, că nu-i voi trage de urechi? Că, spre exemplu, prea am fost „trataţi”, în paginile revistei, cu „pilule amare...” (în acelaşi timp, repet, ştiu că nu sunt eu purtătorul de mustrări, sau mâna care să tragă de urechi).

Ne vedem seara la ora 5 în faţă la Mall, unde (şi ştiu că asta e o altă discuţie) sunt cele mai frumoase fete şi cele mai interesante maşini. Iată-ne împreună, mi-am făcut „temele”, am citit toate cinci numerele (cred că nu se poate discuta serios despre „InCertitudini” fară a-i citi, spun asta pentru că ştiu meteahna românească de a avea păreri şi atitudini „hotarâte şi pertinente” despre orice, chiar şi fară minime informaţii).

Am citit „InCertitudini” în două „chei”. Prima, toate rubricile fară „pilula amară”, şi a doua, „pilula amară” împreună cu celelalte rubrici.

Aşadar, revista privită din prima „cheie” nu este de lepădat. De la problemele comunismului cu nume ca Tismăneanu, la războiul din Irak cu referire la „Patriot Act”, apoi ajungând la Steinhardt, sau la rubricile de creativitate, pentru o mână de tineri dintr-o comunitate locală, „bine” colorată religios, firavă cultural, deschiderile sunt largi, aerisite, promiţătoare. Apoi, da, e adevărat, fiecare nume şi subiect este o uşoară provocare faţă de mentalitatea de gheto (şi aici mă refer la ideea că între „Sărărie” şi „Mitropolie” trebuie aşezată sârmă ghimpată şi vigilente santinele...).

Aşa cum o altă provocare este intervievarea lui Dănuţ Mănăstireanu în primul număr. Vorbesc de dialogul cu un „personaj” suficient de controversat, de hulit, de nedigerat pe Sărărie. Se vede că „InCertitudini” are gusturi „piperate...”.

Nici a doua „cheie” nu e de lepădat (vă readuc aminte, vorbesc de includerea pilulei amare în modul de a analiza revista). Conţinutul acestei rubrici şi problemele care au decurs de aici nu îmi permit să le comentez. Dar nu pot fi de acord cu cuvintele tendenţioase şi jignitoare ce sunt, totuşi, folosite în „pilula amară”. Apoi, nu pot fi de acord ca în „economia” revistei toate celelalte rubrici să pălească, să fie umbrite sau abandonate, mai rău, să fie privite ca nesincere din pricina „radicalismului” din „pilula amară”. Cât de „radicală” e „pilula amară” e o întrebare la care nu voi răspunde eu.

E ora 5, ne întâlnim. Un vechi „SSJ-ist” se întâlneşte cu proaspeţii „InCertitudini-şti”. Eu cer o Cola... Îi privesc, sunt tineri, energici, puţin pleoştiţi de evenimentele petrecute astăzi. Privindu-i mă tot întreb: „De unde atâta libertate şi de unde atâta slobozenie? Oare aşa trebuie să arate generaţia de tineri postdecembrişti de pe Sărărie? Îmi răsună în minte ce îmi zice un prieten: „Dragă, generaţia aceasta are carenţe serioase la capitolul supunere faţă de autoritate. E o generaţie care nu s-a trezit cu disciplina şi nu s-a culcat după ce şi-a depăşit toate limitele...”. Şi mă gândesc şi la ce-mi zicea un amic: „Băi, obrăznicia sau „lipsa de respect” a acestei generaţii vine dintr-o nevoie acută de onestitate, de non-făcătură, de alb pe negru...”

Îi privesc, sunt tineri, simpatici. Privindu-i mă întreb: „Ce înţeleg ei prin autoritate? Cum reglează inteligenţa cu obrăznicia? Ce modele au avut şi cine le-a fost liderul de tineret?”.

Vorbim, vorbim, râdem şi oftăm. Povestim, povestim, facem haz de necaz. Privindu-i mă tot întreb: „Cum vor face ei să nu fie greşit înţeleşi? Cum vor echilibra nevoia de a spune ce gândesc cu necesitatea de a nu spune tot ce gândesc?

...

Om in teren (II)

Dragul meu prieten,

Pentru inceput te rog sa nu parasesti Sararia, si spun asta pentru ca vad, vai, ce firav a ramas "carligul" care te tine! Eu sper ca, cu timpul, vei descoperi si alte motive pentru a ramane. Spre exemplu poti incepe de la a considera arhitectura noua si cocheta a bisericii, apoi grupul fain de prieteni, (pe care daca inca nu-l ai poti sa ti-l faci) apoi poti ajunge la: "aici este o fata nostima pe care o indragesc", asa cum iti poti spune in final: "Dumnezeu este viu si prezent in acest loc...".

Da, amicul meu drag, am fost la Paltinis intr-o tabara de "jurnalism". Asa cum spuneam, se dorea nasterea unei reviste evanghelice care prin decenta si seriozitatea ei sa fie distribuita, fara rusine, prin reteaua normala, adica sa fie gasita la orice colt de strada. Nu vreau sa insist asupra programului taberii, (sau a culiselor in ceea ce priveste aceasta revista) care nu era nici prea - prea, nici foarte - foarte. Cu alte cuvinte, eram “tinuti in frau" cu multa libertate... Apoi Patinisul, stim amandoi, este spatiu "nicasian" al formarii, asadar locul nu era ales intamplator. Sa nu te miri ca in program a fost trecuta si o vizita la muzeul Noica. Un muzeu atipic, si asta pentru ca nu se plateste bilet, pentru ca poti atinge toate "exponatele", (poti sta pe patul lui Noica, poti rasfoi toate hartiile, etc). Un muzeu cat o camera, (de altfel o camera modesta, simpla si saracacioasa). Acest muzeu, de fapt o vila, este propietatea lui Gabriel Liiceanu, (dupa cum am auzit), si este gestionat de o doamna, “bibliotecara” (doamna extrem de volubila si guraliva, primitoare si simpatica. Asezati pe mobila “stil Noica” am stat la taifas. De pilda, s-a vorbit despre prietenia dintre Noica si Steinhardt).

La aceasta tabara, dincolo de curriculum-ul fiecaruia, (nu vreau sa insist pe ‘licentele’ si ‘doctoratele’ ce se plimbau prin preajma) am intalnit o fata care m-a impresionat. Era de varsta mea. La a doua facultate in America (Yale), lucrase la revista Christianity Today, (romanca fiind). Avea o minte ascutita si limpede, un mod bine potrivit de a talmaci lumea. Era delicata si puternica in acelasi timp. De asemenea era fragila si determinata, inteleapta si inteligenta. Mi-a povestit cum o doare ca in lumea baptista sunt multi "cizmari", acele personaje care intra cu ciubotele in viata ta, peste sufletul tau…Pentru aceasta intalnire chiar a meritat sa merg la Patinis.

In general linia trasata pentru revista dorita era neutralitatea in abordare, (ceva de genul ‘scriem ca sa informam’, parerea mea, adica a autorului, e secundara). Cu alte cuvinte nu era incurajat tipul de text personalizat, ci acela rapid, informat si dezghetat. Eu, probabil si tu, nu am fi buni niciodata sa scriem in revista aceasta (eu am citit ceva texte din ‘The Salt Street Journal’, si anume "Pastorul, vila si piscina”, iti imaginezi reactii..., oricum am facut impresia unui tip "zburlit" rau).

Iata un tip de subiect primit ca tema, (adica sa ne imaginam ca redactia vrea sa scrie despre influenta Duhului Sfant in vorbirea in limbi din Biserica Penticostala). Cum abordezi aceasta tema? Ei propuneau o abordare usor academica a temei, adica cu multe informatii si multe note de subsol. Eu am propus, in plus, intervievarea unui pastor penticostal si apoi dialogul cu-n "prezicator", (adica acea persoana care se imparte intre strungar sau lacatus si profet sau "trambita divina").

Ma opresc aici cu povestea despre acea tabara. Continui spunand, da, te sfatuiesc si eu sa mergi la Patinis. Uite asa cu cortul in spate, (chiar daca pe Sararie jurnalul nascut pe acel munte se pare ca nu e iubit, nu e inteles sau nu e citit. Ceeea ce ma face sa-mi aduc aminte ca soarta acestui jurnal nu a fost niciodata prea buna. Prima ca Securitatea vedea cu ochi rai povestindu-se atat de cald despre un om fost detinut politic, simpatizant legionar, etc. Apoi sistemul in sine nu putea accepta ca o carte despre formare sa nu fie despre vrednici otelari sau tractoristi, care tocmai rastoarna planul cincinal alaturi de vrednici maistrii, purtatori de sapca, de mustata, de burta, de nevasta, de carnet de ilegalist… Dar jurnalul nu a fost bine primit nici de amicii din lotul Noica – Pilat. Vorbesc de acei oameni care pentru vina de a se intalni si lectura impreuna – in acest caz o carte semnata de Mircea Eliade – au fost condamnati la ani grei de inchisoare. Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt. Amicii acestia spuneau: “dar bine, noi, noi acestia unde ne lasati? Noi suntem, de fapt, prima generatie modelata de Noica” – din aceste framantari s-a nascut o a doua carte numita “Epistolar”).

(cele doua texte au fost publicate in revista InCertitudini, revista ce a aparut pentru putin timp pe Sararie 32)

tristetea fericirii

2007-11-11T13:31:00.000+01:00

Cineva spunea: "daca vrei sa cunosti spiritul unui popor atunci citeste ziarele de mica publicitate". In aceasta idee urmaresc de mult sa aflu raspunsul la intrebarea: cate anunturi despre fericire se dau la mica publicitate?

Decesele, furturile, pierderile, disparitiile, citatiile, anunta un popor suficient de nevrozat, de tanguitor, de melancolic si uituc. Niciodata nasterilie, nuntile, "aparitiile", indragostirile, mantuirile nu sunt anuntate. Ai spune ca fericirea e un mecanism care ne suceste mintile astfel ca uitam unde e punctul de colectare a anunturilor.

Ne facem cunoscute prea usor dezamagirile, tristetile, parastasurile, iar destul de greu implinirile, fericirea, nasterile. Si cum ar suna: "Anunt ca imi iubesc sotia, sunt fericit alaturi de ea, multumesc lui Dumnezeu ca am cunoscut-o" sau "Ieri seara m-am pocait. Anunt pe Ionel, Georgel si Vasilica ca sunt nascut din nou"?

Cred ca citind aceste anunturi am fi banuitori, ursuzi, fara pofta de mancare.

Sigur, unii tin sa multumeasca vrajitoarei Omida, pentru marea bucurie de ai fi dezlagat cununia si de ai fi tratat impotenta. In alte anunturi, unele domnisoare, tin sa promita toate placerile domnilor generosi, evident fara bip-uri si cu igiena maxima.

Asa cum, in alte anunturi, altii garanteaza ca doar cu ei ajungi in Torino Porta Nova, si asta garantat prin Slovenia, Indonezia, Insulele Bali...

Romanii sunt totusi fericiti sa-si vanda apartamentele, terenurile, 4&4-urile, astfel ca poti intelege ca toti dintre noi avem unde sta, iar cei mai nefericiti au un apartament, doua, si nu stiu ce sa faca cu el...

Fericirea lipseste din ziare, desi fetele de la paginile 3, 4, 5 par extrem de implinite, dezinhibate, goale...

Fericirea nu se vinde? Oare suntem noi, inventatorii mioritei, atat de decenti incat sa ne savuram bucuria in tihna si modestie? Sau poate ca daca si asa ne merge bine de ce sa mai dam bani pe anunturi la ziare? Nu stiu.

In privinta televiziunilor situatia se schimba, pentru ca divertismentul si surasul stau pe primul loc. Toate marile televiziuni din Romania au contracte cu celebre trupe de "umor": Divertis, Vacanta Mare, Chestiunea Zilei, Grupul Voua, etc.

La prima impresie ai zice ca suntem o natiune pusa pe sotii, ca jucam sotron in pauzele de munca. O natiune tare in bancuri, in Pacala si in Bula, care surade sideral peste arcul Carpati.

Ai spune ca suntem un popor care crede in fericire, in rasul sanatos si vindecator, in poantele nevinovate, in cadouri si, evident, in surprize - surprize.

Dar poate realitatea e alta, si anume ca dupa o zi incrancenata si istovitoare, flamanzi si stresati, deprimati si injurati ne asezam in fata ecranelor, loc unde partidul stat, prin televiziunile supuse, ne da portia de hlizealea, de fustite, de 3SudEst, de Mutu si Gigi Becali. Si apoi in sufragerie la tine poti sa faci orice mineriada vrei.

Stirile sunt ultimul domeniu unde divertismentul a intrat. Prezentatorii iti fac cu ochiul, se bat pe burta cu tine, si te invita la o noua portie de hilar, de prostie si de de tragic - comedie.

Tristetea lipeste din programele de televiziuni. Tristetea nu aduce audienta? Oare suntem noi, inventatorii lui Cioran, atat de cuminti incat sa ne savuram esecurile si minusurile in proiectata Catedrala a Mantuirii Neamului? Sau daca si asa ne merge prost de ce sa sa mai dam bani pe cablu? Nu stiu.

Permesso di soggiorno (Perspective 2005)

2007-11-11T13:05:00.000+01:00

Permesso di soggiorno (I)

O buna prietena, Alina, imi spunea ieri: "Stii cat castiga jucatorul de fotbal Francesco Totti? O mie doua sute de euro pe minut! De cand am auzit aceasta stire, nu pot sa mi-o mai scot din cap".

Zambesc, aici se discuta mult despre bani, despre cum sa-i faci cat mai usor sau mai repede. Se discuta despre drepturi banesti, zile sau ore libere. Despre batranica mea, batranica ta, batranica ei, 'panolone', trei mese pe zi, pastile. Se discuta despre apartamentul, pamantul sau 'Vasile' lasat acasa, se discuta rau despre italieni, despre Questura, despre acte - fara acte.

Si eu discut, acestea, altele. Dar, iata acum trebuie sa scriu. Imi pare greu, complicat, usor fara sens. Dupa patru ani cu SSJ, dupa "Jurnalul din Est", scris pentru cei de la Cuvinte la Schimb, iata-ma din nou intr-o noua revista, la o noua rubrica. Si ce sa scriu? Oare vei citi tu aceste randuri?

Motto: "Sa ai un plop in care sa te sui..."

Primul "permis de duca", de plecare de acasa, l-am primit pe la 19 ani. Citisem undeva ca sunt doar trei cai pentru a te forma, si anume: a citi, a calatori si a conversa. La aceasta, adaugam facand pe desteptul si aratand ca am priceput: "ba, depinde ce citesti, depinde unde te duci si depinde cu cine vorbesti!".

Cerusem "permisul de duca" nu pentru ca citisem mult si acum venea vremea calatoriei sau a palavragelii, ci doar pentru a raspunde banalei ispite de a fugi cuminte si in regula de acasa. Nu cautam nici marea intalnire si nici marele Starnitor -Intarzietor. Inca nu auzisem de acestea, ci cautam o alta cetate, cu alte chipuri de fete, cu alte feluri de dulciuri si alte gusturi de iaurturi.

Am nasul borcanat si sparancene stufoase. In acea vreme ma imbracam cu blugi originali, cumparati de la arabii ce erau cazati in complexul "Tudor". Eram un ignorant, nu stiam prea multe despre Cluj (acolo vroiam sa ajung), cunostintele mele incepeau de la cele 'usurele', un Compact/Fata din vis, un Semnal M/La fereastra ta, pana la cele mai serioase, Lucian Blaga sau Doina Cornea (eu, mare ascultator de 'Europa Libera' tremuram pentru ea, printre bruiaje, in dormitor...)

Cum in cetatea Moldovei nu sunt cetateni de o alta etnie in mod semnificativ, imi imaginam lucrurile cele mai nastrusnice despre maghiari. Adoptasem din folclorul de printre blocuri idei negre despre ei, (drept este ca multa vreme nu am stiut ca exista judetele Harghita si Covasna). Asadar plecam sa-mi intanesc stihiile, limitele, balaurul cu doua limbi. Plecam sa vad ce-mi spune departarea, translocarea - eu vazut in alte oglinzi.

Coborat din tren, stiti dumneavoastra - din trenul acela accelerat ce se taraie intre Iasi si Timisoara pe durata a 13, 14 ore, aveam teama in suflet. La orice colt de strada putea fi un ungur. Ei bine, baiet fiind nu stiam macar ce inseamna o zi hoteliera. Nu stiam nici cand incepe, nici cand se termina o asemenea zi. Pentru mine timpul se scurgea in ritmul serviciului meu, al duminicilor la biserica, al iesirii prin cofetarii, al plimbarii prin Copou. O prima lectie - o alta masurare a timpului. O a doua lectie - a vea rabdare pana la implinirea lui (nu peste multa vreme am stat opt ore intr-o sala de asteptare, atunci am invatat sa privesc chipuri, bagaje - destine - destinatii).

Clujul, anilor '87 era fascinant. Curat, pestrit, cuminte. Apoi, primitor, romantic, verde. Desi dorul de casa ma inabusea, nu regretam o clipa unde sunt.

In loc de concluzie: Prima mea iesire sau evadare a fost plina de momente penibile sau caraghioase, dar si dragute ori vii. Muscasem dintr-o mica felie numita independenta, responsabilitate, curaj. Mai tarziu aveau toate sa-mi foloseasca.

...

Permesso di soggiorno (II)

Un amic simpatic, Giovanni, imi spunea ieri: "Aici, in Italia, cand esti angajatul unei firme, tu trebuie sa arati patronului ca are nevoie de tine, ca tu aduci profit firmei sale. Tu esti in firma pentru banii patronului, dar si pentru banii tai".

Zambesc, asadar avem de aface cu o alta perspectiva asupra muncii. Realitatea este ca strainilor li se cere sa fie dublu performanti, sa puna de doua ori mai mult osul la treaba. Atat de mult ajung sa puna osul la treaba incat o zicala locala spune: "Daca ne vin in oras mai multi chinezi trebuie sa construim mai multe maternitati, daca ne vin in oras mai multi romani trebuie sa construim mai multe spitale de urgenta".

Motto: "Aseara am stat de vorba cu plopii si cu vantul"

Un alt "permis" de duca, de "aplecare" peste randuri, l-am primit pe la 13 ani. Atunci am inceput sa citesc mult, orice, la intamplare. Mama mea avea trei mari pasiuni, bibelourile, mileurile si cartile. Cum primele doua imi sunt si astazi inacesibile, am simtit o mai mare prietenie fata de a treia ei pasiune, cartea.

Scormoneam cartile pe nerasuflate, dar mai tarziu aveam sa aflu ca sunt doua varste ale lecturii. Prima, cand citesti tot ce-ti cade in mana, iar a doua, cand citesti atent si selectiv. La aceasta adaugam facand pe interesantul si aratand ca am priceput: "ba, trebuie sa ajungi sa ai gusturi, mofturi si pretentii!". Si tot mai tarziu aveam sa aflu ca daca nu citesti o carte la varsta potrivita nu o mai poti savura niciodata.

In acea vreme colectionam timbre si capace de iaurt.

Se construia cu mare tam - tam Magistrala Albastra, iar cu o sinistra tacere Casa Poporului. La alimentrara Olimp erau la vanzare mii de creveti vietnamezi, dar erau si la alimentara Minerva si se gaseau si la alimentara Neptun. Poza tovarasului secretar general al partidului era postata la Gara, dar era postata si in Podu Ros si nu lipsea nici din Copou. Peste tot scria ca cineva sau ceva trebuia sa traiasca (traiasca RSR, traiasca PCR, traiasca prietenia cu URSS). Copii isi intreabau mamele: "Daca am sa fiu cuminte o sa ma iubeasca tovarasa Elena Ceausescu?".

Eu bajbaiam prin... biblioteca pentru toti si prin colectia romanului de dragoste a editurii Eminescu. Intuiam ca undeva sunt si marile carti sau marii autori. Intuiam ca o carte te trimite la o alta, intr-un sir nesfarsit. Citeam si nu stiam prea multe despre imaginatie, discurs, expresivitate. Si nici despre identitate, claritate, destinatie. Dar nici despre curaj, intrebari potrivite, sensul tare sau moale al lucrurilor. Poate nici astazi nu stiu prea multe despre acestea. Ele fiind schimbatoare, trecatoare si inselatoare.

In acea vreme colectionam postere cu Beatles si surprizele de la gumele de mestecat turcesti.

Se construia cu mare tam - tam metroul Bucurestean, iar cu o suspecta discretie Bulevardul Victoria Socialismului. In alimentarile Olimp, Minerva si Neptun erau la vanzare zahar si ulei, dar numai la cartela. Cu totii paream asemanatori in saracia, greata si disperarea comuna (vai, cat de fals era!). Pocaitii primeau pachete, iar pastorii visau la o plecare in State sau macar la Dacia Breack - de saptezeci de mii. Indragostitii isi ofereau cu candoare biscuitii Eugenia, iar copii jurau pe... cravata lor de pioner.

Eu bajbaiam prin... secolul XX al editurii Univers si prin clasicii literaturii universale. Intuiam ca nu e deajuns sa citesti o carte, ci trebuie sa citesti un autor. Intuiam ca nu e deajuns sa citesti un autor, trebuie cititi toti cei aflati in jurul lui. Citeam si nu stiam prea multe despre frumusete, gingasie, farmec. Si nici despre rabdare, suferinta, ascultare. Dar nici despre noroi, tradare, ura. Poate nici astazi nu stiu prea multe despre acestea. Ele fiind vorbe, imnuri, amanunte.

In loc de concluzie: nu se poate trai doar din (in) lecturi, adica in spatiul lor virtual. Cred in trairea vietii concrete, reale, imediate.

...

Permesso di soggiorno (III)

Un domn ciudat, Brizzi, imi spunea ieri: "Femeile care fac asistenta batrani sunt sclave de buna voie. Sunt sclave pentru ca nu ele decid ce manaca, cat dorm, ziua lor libera, cat de mult sa munceasca, cand sa se spele si cati bani sa primeasca.

Sunt sclave pentru ca nu ele decid daca sa li se zambeasca, daca sa li se spuna o vorba buna, daca sa aiba intimitate. Sunt sclave, ele inghit in sec umilintele si nedreptatile, iar pentru acestea nu se pot plange nimanui. Ele stiu ca sunt mii de alte femei gata sa le inlocuiasca. Aceste mii de alte femei sunt si ele sclave, ele asteapta sa fie alese, dar stapanii, mofturosi, privesc la varsta, culoarea si nationalitatea celei pe care o vor alege. Sunt sclave desi cunosc momente de libertate sau calm, desi se afectioneaza de stapanii lor.

Sunt sclave desi primesc un panetone de Craciun si zece euro in plus ca sa sune acasa, in tara lor. Da, aceste femei sunt sclavele, invizibile si fara destin, care isi risipesc anii tineretii langa batrani amnezici, invalizi, muribunzi". Zambesc amar.

Motto: "Toate-s aproape si departe, si parca-s leganat de ape"

Un alt "permis de duca", de a iesi in "imponderabilitate", l-am primit pe la 18 ani. Citisem undeva ca sunt multe priviri si surasuri care ti se strecoara pe drum, dar pleoapele si buzele care oglindesc adevarul trebuie sa fie ale tale. Si citisem ca la inceputul tuturor promisiunilor si in fata tuturor ademenirilor tu trebuie sa asculti de acest: "Cunoaste-te pe tine insuti!", asa cum inaintea tuturor dezmierdarilor si in apropierea tuturor parfumurilor tu trebuie sa asculti de acest: "Nimic prea mult!". La acestea adaugam facand pe ganditorul si aratand ca am priceput: "ba, in hatisul acesta plin de alegeri si tentatii, balansand intre Cuvant si vorbe goale, fericit sau ranit, tu trebuie sa ramai credincios si dilematic, indragostit si natang, curajos si blajin!".

Cerusem "permisul de duca" nu pentru ca eram atat de frumos si atat de viteaz, gata sa ma iau la tranta cu amurgul si cu rasaritul, cu ploile si cu plaja, cu albul si cu negrul si cu griul dintre ele, ci pentru ca imi puneam problema lungimii... nasului meu. Nu cautam marea intalnire si nici marele Povestitor - Ascultator. Inca nu auzisem de acestea, ci cautam cate ceva despre tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

In acea vreme imi placea halvaua.

Unii citeau cu interes Scinteia, altii citeau cu placere Neckermann si PIF. Unii fredonau: "Macarale rad in soare" si "Trenul galben fara cai", altii, mai curajosi, fredonau: "Mugur de Fluier" sau "UTC-istii de azi, RFG-istii de maine". Unii citeau cu sete poetii si romancierii realismului socialist, altii pandeau prin librarii cenzuratele: "Cel mai iubit dintre pamanteni" de Marin Preda sau "Viata pe un peron" de Octavian Paler. In alimentarile Olimp, Minerva si Neptun scria: "Nici o masa fara peste!", iar copiii jucau "lapte gros" si strigau: "In oceanul Pacific inota un peste mic!". Sergiu Nicolaescu facea filme despre voievozi sau eroii comunisti, unii digerau bine salata aceasta rosie de Burebista si carnetul de partid, altii, mai pretentiosi, cautau sa vada Reconstituirea de Lucian Pintilie, Concurs de Dan Pita sau montarile teatrale ale lui Liviu Ciulei.

Eu eram, in aceasta lume a dublei realitati, entuziasmat sa merg la orele de tineret ale lui Danut Manastireanu. In acea lume si la acele "ore" am invatat cate ceva despre libertate, rezistenta, siretenie. Cate ceva despre a spune lucrurilor pe nume, valoare, martiraj. Cate ceva despre speranta, incredere si efort. Mai tarziu aveam sa vad ca multe le-am invatat binisor, dar cel mai multe "destul de insuficient".

In acea vreme beam mult Brifcor.

Unii se bucurau de "originile lor sanatoase", ei votau Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste, cumparau timbre de doi lei, ajutand la lupta pentru pace, altii erau terorizatii de antecedentele lor mai putin sanatoase, ei aveau parintii si bunicii morti prin puscariile comuniste, auzisera de Corneliu Coposu si ii pastrau o tandra amintire lui Mihai I.

Unii participau activ la sedintele de partid, facand demascari, critica si auto-critica, in lumina Tezelor din iunie si a Decretului 400, ei luptau pentru recuperare, reciclare si refolosire, dar si pentru frigiderul Arctic si masina ARO, altii, mai putini, participau la diferite grupuri de apartament, luptau pentru supravetuire, o carte buna si cateva zile la Baile Felix.

Unii participau din toata inima la Cantarea Romaniei, si dedicau tovarasei academician doctor inginer toata creatia lor, altii, mai obisnuiti, puneau muraturi, faceau dulceata de gutui si nu lipseau de la slujba de Inviere. Recrutii cantau beti: "Drumu-i lung, armata-i grea, pan' la liberarea mea", iar copiii jucau "noua pietre" si strigau intreband: "Tara, tara, vrem ostasi! Pe cine?".

Pocaitii erau umiliti, marginalizati si persecutati, dar unii dintre ei erau turnatori, "ciori vopsite" (prostia si badarania nu erau simple accidente in spatiul evanghelic), si pasaportisti (daca s-ar fi putut mai mult de un sfert dintre evanghelici ar fi emigrat in Statele Unite).

Eu eram, in aceasta lume a unora si a altora entuziasmat si ravasit sa merg la Costinesti. In acea lume si pe acele plaje am invatat cate ceva despre iubire, daruire, lene. Cate ceva despre: "Buna seara, iubito, te astept ca si cand...", despre Holograf si Iris (ce cantau toata vara pe acolo), despre festivalul filmului pentru tineret, despre tabuuri si obscuritate. Cate ceva despre grauntele de nisip, neinsemnatate si vraja marii. M-ai tarziu aveam sa vad ca multe le-am invatat "asa si asa", dar cel mai multe nu le-am invatat deloc.

In loc de concluzie: nici azi nu stapanesc cu precizie cunoasterea de sine, dar, evident surad ca un "vulpoi" batran. Ma impac mai bine cu: "Nimic prea mult!"

Legenda: Motto 1 - Anda Calugareanu / Sa ai un plop, Motto 2 - Mondial / Pe harta Europei, Motto 3 - Mircea Bodolan / Ranitul dintre linii

...

Permesso di soggiorno (IV)

O amica, venita de cinci luni aici, Rodica, imi spunea zilele acestea: "M-am indragostit. Baiatul e albanez... Si ce daca e albanez, albanezii nu sunt si ei oameni? E parchetar sau faiantar, dar acum a ramas fara munca. Pentru mine s-a lasat de fumat si e gata sa se pocaiasca! Desi nu grozav de frumos cred ca o sa ma fidantez (logodesc) cu el. M-am hotarat sa raman aici, chiar daca nu am acte si chiar daca venind am intrerupt liceul. Nu ma mai intorc in tara, nu am la ce".

Zambesc ciudat, asadar o alta poveste de amor sub cerul albastrui si printre zidurile mucegaite ale Italiei. Badantele (femeile ce fac asistenta batrani) se indragostesc! Parchetarii si faiantarii suspina primind bip-uri galese... Poate doar incalcitul context al vietii ne face sa ne numim "badanta", "muratore" (zidar), "vivaist" (horticultor). Si poate doar regulile reci si stramte ale UE, ale carabinierilor si ale lui Berlusconi, ne fac sa ne numim extracomunitari, clandestini si emigranti. Si de ce nu, poate in fiecare "badanta" este o Julieta iar in fiecare zidar un Romeo. Poate aceste povesti de amor interculturale, ecumenice si interetnice sunt reale, iar aceste promisiuni, vise, "parole", sunt adevarate. Si poate asa cum canta Toma Caragiu impreuna cu Anda Calaugareanu, fiecare cuplu poate spune despre el: "Siamo la copia piu bella del mondo...". Totusi, poate suntem cu adevarat doar "badante" si "faiantari", personaje secunde si de mana a doua. Poate UE are reguli juste, carabinierii au de ce sa se planga iar Berlusconi, in cazul acesta, are dreptate. Si poate Julieta si Romeo nu se afla in oricine, iar relatiile de amor interculturale, ecumenice si interetnice nu sunt cele mai reusite.

O alta amica, venita de cinci ani aici, Cristina, imi spunea zilele acestea:" Ce urata imi pare limba romana, aproape grosolana. Fratele meu are antena parabolica si prinde televiziunile romanesti, cand merg la el acasa si televizorul e deschis ceva imi suna nefiresc. In schimb, ce melodioasa imi pare limba italiana". Zambesc neaprobator, asadar avem de aface cu un refuz de identitate nationala. Dupa ani de zile de spalat ciorapi si pijamale italienesti apar probleme cu limba romana, cu frumusetea ei. Dupa ani de zile de spalat podele si wc-uri italienesti, avem probleme cu Eminescu si cu cuvantul "dor". Am plecat prea repede de-acasa, nelasand in urma cuvantul: "te iubesc", parcuri infrunzite, biblioteci rascolite si, nu in final, marturisirea: "azi Domnul e Pastorul meu!", toate in limba romana. Si apoi cand vii la optsprezece ani aici nu ai timp sa afli ce merita si ce nu merita pretuit, iubit, cunoscut, apreciat si de nelepadat din tot ce inseamna Romania.

Dar poate, totusi, Cristina are dreptate, poate ea e satula de ATLASSIB-urile ce toarna zilinic romani in Italia, de mizeriile ce le fac pe aici. Pentru ca atunci cand urci in ATLASSIB nimeni nu te intreaba daca l-ai citit pe Patapievici si pe Liiceanu, daca ai auzit de Florian Pitis si daca ai ras de Grigore Vasiliu Birlic, daca ai vazut manastirile din nordul Moldovei si capitala Romaniei, Bucuresti. Nimeni nu te intreaba daca ai un unchi, nenea Mitica, care repara ceasuri si masini de cusut, sau o matusa, tanti Maricica, care face cozonaci si placinte poale'n brau. Adica de acei oameni simpli care nu au nici o vina ca vorbesc doar romaneste si nu au iesit niciodata din tara. In ATLASSIB nimeni nu te intreaba daca ai bun simt si ceva carte, tot ce ti se cere este sa nu-ti fie greata... Tot ce regret e ca Cristinei nu-i spune nimic refrenul: "Mi-e dor de gropile de acasa si de asfaltul ciuruit, mi-e dor de-o ciulama gustoasa...".

Un bun amic, venit de treisprezece ani aici, Cip, imi spunea zilele acestea: "Sunt proaspat intors din Statele Unite. Bai, America nu se compara cu Italia prin nimic. Aici, la noi, daca intri intr-o firma, din prima pana in ultima zi tot strain esti, tot rau privit esti. America este cu adevarat diferita, si asta pentru ca e o tara de emigranti, fara bariere si fara prejudecati! Bai, am fost in Atlanta, statul acela din Sud, care la dat pe Martin Luther King. Sa vezi ce mult a schimbat un om o lume. In acest oras am fost inghitit de distantele uriase, dar cucerit de amabilitatea tuturor. In America toata lumea zambeste, toata lumea e politicoasa, si apoi unde ai vazut ca aici, in Italia, sa poti face o poza cu un Carabinier. In America faci poze cu oricine si iti face poze oricine. Am zambit vazand atat de multa lume cu adevarat grasa, (sunt o gramada de restaurante in care aproape nu platesti nimic), dar am zambit si cand, la New York, la Madison Square Garden, am vazut poza Nadiei Comaneci. In America se simte in aer vantul oportunitatilor si al libertatilor. Am stat trei zile in New York, la trei noaptea ma plimbam prin Broadway, fara teama. Dragul meu, am treisprezece ani de Italia, acum nu-mi lipseste nimic, dar, fara ezitare, de maine as pleca defintiv in Statele Unite".

Motto: "Mai e putin, mai e un pic. Pana la marele nimic"

Un alt "permis de duca", de a rataci cu prudenta, l-am primit pe la 17 ani. Citisem undeva ca: "filosofii vorbesc intodeauna despre ceea ce nu ni se intampla, dar despre ceea ce ni se intampla nu se incumeta sa vorbeasca nimeni", la acestea adaugam facand pe ingrijoratul si aratand ca am priceput: "ba, ce ni se intampla?".

...

Permesso di soggiorno (V)

Un domn amabil, Francesco, imi spunea zilele acestea: "Pentru mine e limpede ca francezii si olandezii au spus nu tratatului constitutional european fara sa fi citit temenic acest text. Nu e vorba nici de o suparare ca acest tratat nu consemneaza mostenirea daruita de Crestinism Europei, consemnare dorita de unii, dar respinsa cu succes de altii. Sa fim seriosi, nu e vorba de un protest al piosilor si al milostivilor crestini. Francezii si olandezii nu sunt chiar atat de speriati de introducerea euro, desi nu-ul tine de monezi, de portofele sau de alte investitii. Dar nu sunt speriati, peste poate, nici de procesul de extindere, desi odata cu primirea celor zece tari Europa a avut o usoara "indigestie", asa cum odata cu primirea Romaniei si Bulgariei, Europa va avea serioase "crampe", problema ramane la "blocajul intestinal" produs de o eventuala aderare a Turciei. Romania si Bulgaria vor adera, dar cred ca data aderarii va fi schimbata cu un an, in confuzia generala acum se calca usor ca pe carbuni aprinsi...

Pentru mine e clar ca nu-ul tine doar de bani, de multi bani, ce unii simt ca pleaca din buzunarul lor, spre buzunarul altora (si ce are europeanul din Paris cu europeanul din Bucuresti?). Acest nu este o manifestare a unei forme de egoism general, care reprezinta o suma de egoisme individuale". Zambesc dus pe ganduri.

Un cunoscut, Cornel, imi spunea zilele acestea: "Cel mai rau imi pare si cel mai greu imi vine, aici departe de tara, atunci cand pierd evenimente importante din viata prietenilor mei sau a rudelor mele. Au fost nunti la care nu am putut sa merg, se casatoreau prietenii mei cei mai buni. In acele clipe gandeam la bucuria lor si ma intorceam istovit acasa. Trecuse o zi in care carasem saci cu ciment sau roabe cu nisip, sub soare sau ploaie, printre albanezi si marocani, incercand sa vad chipurile mirilor, sa aud "multi ani traiasca!", dar tot ce auzeam era sunetul departarii, al insingurarii. Teama cea mai mare o am atunci cand deschid telefonul dimineata. Am primit pana acum doua sms-uri: "vesti proaste, a murit unchiul Lica sau a murit verisorul Iancu". Atunci stiu ca urmeaza o zi in care sacii cu ciment si roabele cu nisip vor fi purtate mai incet, soarele si ploaia vor fi mute, albanezii si marocanii nu conteaza, nici cei cinci sau sase euro pe ora. Stiu ca ma voi intoarce istovit acasa, ca voi fi incercat sa revad chipul lor, sa revad ultimile zile impreuna, ultimile cuvinte auzite de la ei. In acele momente nu incetez sa ma intreb "de ce sunt aici si cat timp voi mai sta?", "cate nunti si cate inmormantari trebuie sa pierd pana ma voi intoarce acasa?". Zambesc fara sa stiu ce sa spun.

Un bun amic, Marian, imi spunea zilele acestea: "Acum cand toata lumea se gandeste la vacante si la relaxare, eu si sotia mea suntem in cautarea unei locuinte. Am stat cateva luni ca sub-chiriasi la un roman. Propietarul a venit si ne-a spus ca intr-o luna vinde apartamentul, nu ne-a lasat prea mult timp de respirat. Nici nu poti realiza ce problema serioasa este gasirea unei locuinte aici. Sunt multi italieni care nu inchiriaza la straini (din teama ca inchiriind la unul vin zece dupa el, si astfel ajung sa stea claie peste gramada), asa cum sunt la fel de multi care inchiriaza doar la straini, si asta pentru a lua o chirie piperata. O chirie medie este de 500 de euro pe luna. Imagineaza-ti ca dai banii acestia fara sa mai pui in calcul celelate consumuri. Sunt multe agentii imobiliare la care te poti adresa, dar ele cer trei chirii in avans, din care una si-o opresc ei. Cum sa dai 1500 de euro din prima, cand doar eu lucrez, si nu usor, si nu pe bani multi. O alta varianta este reteaua de cunoscuti pe care o ai. Prin recomandare poti cunoaste o casa si o familie buna. Cum se vede din Romania toata aceste poveste? Pai cum sunt o multime de femei ce fac asistenta batrani, ele intretin despre "a locui in Italia" cateva idei deformate. Cunosc femei care de patru, cinci ani, nu platesc nici un consum. Ele ajung sa creada ca apa curge de la sine, ca lumina e gratuita si gazul e doar ceva util. Ce zici, ma poti ajuta?". Zambesc preocupat.

Motto: "Era o fantana cu cumpana grea, cu apa salcie si calda si rea"

Un alt "permis de duca", de cunoastere a lumii l-am primit pe la 20 de ani, citisem undeva povestea unui un om care a plecat sa cunoasca ce este viata, el a spus cetatii unde locuia: "plec sa cunosc ce este viata", oamenii radeau batjocoritor si isi spuneau: "ce preocupari neobisnuite mai are si asta...", "de ce nu sta si el sa munceasca pamantul", "de ce nu bea si el seara o carafa cu vin", "de ce nu-si face si el o familie, unde sa pleci asa hai - hui?". Dupa multi ani omul s-a reintors in cetate. Oamenii sau strans in jurul prafuitului si obositului calator, si i-au zis: "ei, tu esti omul care a plecat sa afle ce e viata, ce ne poti spune acum?". Omul tacea, dar intr-un tarziu a raspuns: "viata este ca o fantana...", "uau, intersant, pentru asemenea descoperire chiar merita sa pleci", "dar cum ca o fantana?". Dupa o vreme omul acesta a raspuns: "nu stiu". La aceasta adaugam facand pe inspiratul si aratand ca am priceput: "ba, ce fain e uneori acest raspuns - nu stiu!".

...

Permesso di soggiorno (VI)

Si totusi Perspectivele mele sunt altele, surad in fata foii albe si intreb, de ce, draga mea, sa te scriu? Mai tii minte vremea cand o vara, da, o vara intreaga ai lipsit, iar eu ca un indragostit... Aici ar trebui sa urmeze un text putin amoros si putin dulceag, in care cineva se simte parasit si abandonat, dar totusi iarta, desi ea (Perspectivele) nu a promis nimic.

Da, perspectivele mele sunt altele, surad cand Marian imi povesteste ca a dat cinci sute de euro in vama Turnu, pe 1 august, cand se intorcea acasa, iar cineva (nu stiu cine) a hotarat retinerea pasapoartelor. Da, draga Marian, tu stiai ca nu esti in regula, si ti-ai zis "voi merge cu ATLASSIB pentru ca soferii ma rezolva, iar cu cinzeci de euro trec", si iata ca pentru un moment si intr-un anumit sens filmul s-a rupt. Imi zici, bai, in toata povestea asta nu au avut de castigat decat vamesii pentru ca marindu-se miza, a crescut si spaga. Dar oare chiar atat sa fie talcul si doar aceasta morala. Sa intelegem ca legile sunt facute pentru altii, regulile pot fi ocolite si scuzate, la nevoie cu "don' sef, n-am stiut!". De ce poporul roman ce traieste in Italia (si se zice ca e un milion) e atat de trufas si se lauda ca, la o adica, ajuta economia nationala (cand tanti Lenuta cumpara un frigider cu banii lui Costel de la Milano)? Iar in aceasta trufie cere tarii mama sa-i nu-i puna bete in roate, si, iar la o adica, sa vina cand vrea, sa plece cand poate.

Da, perspectivele mele sunt altele, surad cand Roberto imi explica ca straini sunt nu foarte bine primiti in Italia, pentru ca dincolo de furturi si alte talharii, ei reduc pretul orei de munca, muncind pe nimic. Da, draga Roberto, tu stii prea bine ca un strain e angajat de un italian, astfel "castigul" orei reduse de munca nu este doar de o parte. S-ar putea spune (dintr-o alta perspectiva) ce bine ca multi italieni gasesc oameni care sa munceasca pe nimic, pentru bunastarea lor. Stiu, draga Roberto, te deranjeaza, ca tu italian stai la coada cu strainii, cu extracomunitarii (cum le place tuturor sa spuna intr-un sens rau, uitand ca si americanii, japonezii si elvetienii sunt extracomunitari) si ca uneori ei au intaietate (avand probleme mai multe si nevoi mai mari). Si te mai deranjeaza si dicutia aceasta cu privire la dreptul de vot acordat strainilor ce au rezidenta de multi ani in Italia. Eu ce sa zic, poate nu ma intereseaza disputa intre Berlusconi si stanga italiana, dar ma intreseaza, in orasul meu, unde se duc contributele (impozitele) mele. Iata ca trufia nu e un atribut cu totul romanesc, si se adevereste ca in anumite privinte nu suntem doar balcanici, ci si meridionali...

Da, perspectivele mele sunt altele, ... Aici ar trebui sa va povestesc cum Vasile imi spunea: "Batranii Italiei salveaza tinerii Romaniei", si apoi cum Mihaiela imi spunea: "Vreau sa fiu libera, venind aici nu vreau sa pierd acest statut", ca mai apoi sa va povestesc despre Luigi care imi spunea: "Florile se pun "interzate" (intercalate), distanta dintre ele se stabileste in functie de soi, culoare si loc". Dar ma opresc, urmeaza un motto si apoi ne vedem la final.

Motto: "Cand eram flacau la mama Hei, ce ploaie si ce vant!"

Legenda

Motto 4 - Iris (1) / Cei ce vor fi
Motto 5 - Celelate Cuvinte (1) / Era o fantana
Motto 6 - Dan Andrei Aldea / Cantecul bufonului

..

Permesso di soggiorno (VII)

… imi spunea zilele acestea: “Uita-te si tu cat de multi turisti vin, gata sa cheltuiasca o gramada de bani, ca sa vada, inghesuiti, zidurile acestea mucegaite ale Italiei. Tara aceasta are cel mai intins si bine intretinut mucegai, iar pentru vizitarea lui se fac rezervari din timp”. Zambesc blajin si imi propun sa trec altfel pe langa ziduri si caramizi. Pentru inceput citesc indemnurile, declaratiile, mirarile si rabufnirile autorilor anonimi, care au lasat, in fel si chip, pentru noi, trecatorii grabiti, urmatoarele: “Chiara, ti amo x sempre” (… pentru totdeauna), “Julia, t.v.t.b” (ti volio tanto bene)!, “Fumul ucide, dar tigara nu”, “Unde se sfarsesc numerele infinite?”. Aici ma opresc putin si imi amintesc de Mihai, ieseanul meu, matematician (profesor de matematica), care acum face asistenta batrani in Italia. Pare uscat si trist, incalcit in ecuatiile si teoremele vietii. El zice: “E urata Italia, romanii de aici sunt si mai urati, iar batranul meu imi tot cere sa fac dus. Bietul de el, crede ca eu nu ma spal niciodata!..”. Chiar asa, unde se sfarsesc numerele infinite, Mihai? Pentru ce tu, avand mintea aceasta stralucita, faci dusuri dese in Italia…?

“Traiasca insurgenta irakiana!”, „W il Duce!“ (Traiasca Musolini!), „Traiasca Brigazile Rosii Combative!”, “Isus te iubeste!”, “Forza Juve!”, “Italia, italienilor! Toti albanezii sunt... ”, ”Pe aici a trecut Gogu din Bacau”, “Nu aderarii Turciei in UE!”. Aici ma opresc din nou si imi amintesc de Alina, ieseanca mea, care a terminat Stiinte Politice si incepuse si a doua facultate, care acum face asistenta batrani in Italia. Pare matura si fara orizont, incurcata in politicele si stiintele ce aseaza fata in fata Estul cu Vestul, vizele si visele, batranetile si melancoliile. Ea zice: “E plictisitoare Italia, romancele de aici sunt si mai plictisitoare, iar batranica mea vrea sa iesim la o plimbare scurta in fiecare zi”. Chiar asa Alina, care-ti mai sunt “stiintele” politice, si ce parere ai despre aderarea Turciei in UE? Pentru ce tu, avand mintea atat de isteata, faci plimbari scurte si dese in satucul tau Italian?

Ma forse mi sbaglio (dar poate gresesc), poate ca mucegaiul nu e dacat o metafora, si apoi zidurile si caramizile poarta suficienta cultura si istorie pentru a suporta si mazgaliturile. Iar numerele, chiar infinite, se pot sfarsi undeva. Asa cum Mihai poate sta linistit langa batranul lui. Pentru ca nu intodeauna matematica inseamna viata, realitate, nevoi. Iar cat despre dusuri... Da, e posibil sa gresesc, poate ca turistii sunt suficient de fericiti in Italia de multe ori insorita si de multe ori umeda. Iar cat despre turci si UE, ce sa zicem, nici turcii nu mai sunt atat de turci, asa cum nici UE nu mai e atat de UE. Da, Alina poate sta linistita langa batrana ei. Pentru ca nu intoteauna a doua facultate te salveaza, te scoate din crize, te opreste acasa.

*

… imi spunea zilele acestea: “Uita-te si tu cum italienii inchid toate magazinele la pranz, pentru doua, trei ore. Eu nu ma pot obisnui cu aceasta. Imi vine greu sa vad strazile pustii, totul parasit si abandonat. Si apoi eu am crescut cu tonetele la fereastra, cu pravaliile la parterul blocurilor, multe din ele deschise non-stop. Dar nu ma pot obisnui nici cu modul lor galagios si agitat de a fi. Se opresc in mijlocul trotuarului si palavragesc. Prima data am crezut ca se „magaresc” unii pe altii cand tot ziceau: „magari” (macar de-ar fi asa / sa speram), si nici acea urare de noroc, de bafta, nu imi suna bine. Cum adica „in gura lupului” (in bocca al lupo!)? Nu iti mai povestesc ce ofensat m-am simtit cand am fost intrebat daca in Romania sunt mai mult de zece tipuri de branza. Pai branza lipseste din Romania??”. Zambesc... si continuarea in numarul urmator...

(cele sapte texte au fost scrise pentru revista Perspective, revista care era sub ingrijirea lui Alin Cristea)

Jurnal din Est (Cuvinte la Schimb 2004 - 2005)

2007-11-11T09:37:00.000+01:00

1) Zapada imi uda bocancii. Sunt proaspat trecut prin vami, (de ce unii le numesc "ale vazduhului"?) si sunt obosit de tarasul acesta pe soselele lumii, spre un acasa sau vai, dinspre un acasa, nici eu nu mai stiu! Am amintiri de tinut in frau, ganduri de asezat in ordine, asteptari de rostit in limba romana, calcule de facut cu blandete in lei si peste toate de tras concluziile finale: Firenze, Pistoia, Questura, permesso di soggiorno.

Zapada imi uda bocancii. Sunt proaspat trecut prin vami, (cainii vagabonzi - schiopi si hamesiti, ne inconjoara Atlassib-ul, iar WC-ul - primul romanesc, trasneste) si sunt obosit de goana aceasta pe soselele lumii, adun si scad, visez si cant, (in Atlassib slagarul zilei a fost, "toata ziua noi muncim, cu pastrama si cu vinul - ceva de genul acesta - ca nu rimeaza e un aspect pe care compozitorii de manele il privesc ca pe ceva secundar). Acasa. Prieteni risipiti prin tara. Unii indragostiti, altii vindecati de aceasta boala. Unii gata sa termine scoala, altii gata s-o inceapa. Unii obositi de munca, altii obositi de stat acasa. Acasa, (prima benzinarie la intrarea in Arad, baietii cu alba - neagra au "castigat" 100 de Euro, fraierul e posesor de viza Schengen). Romania e tara mea prietena.

Zapada imi uda bocancii. Sunt proaspat intrat...

2) Si cum sa le spun ca tara mea e urata, ca e incremenita si neterminata. Ca e pierduta in vagi proiecte, ca e aproximativa si ambigua, ca e mereu asa si asa, masiva si indecisa. Impopotonata, dar nefinisata.

Si cum sa le spun ca tara mea e urata, ca in ea se manaca mult si prost, se vorbeste mult si prost, se munceste mult si prost, se gandeste stramb si prost.

Tara mea nu exista. In toate agentiile de voiaj din Vest, ultima destinatie propusa din centrul si Estul Europei e Budapesta. Dincolo de acest brav oras e pustia, e tundra, e albeata din ochii. Dincolo de acesta mandra cetate e nimicul, e piatra muta, maracinisul.

Tara mea nu conteaza. In librariile mari, pe rafturi, gasesti volume despre toate tarile, (unde sa mergi, ce merita vazut, cat costa si ce hoteluri sunt, cum se poate ajunge) ei bine Romania e lipsa, are durere de dinti, sta acasa sub plapuma, (cu Nastase si Vadim, cu Gigi Becali si Mitica Dragomir, cu Vacanta Mare si Teo Trandafir). Singura carte vazuta purta titlul: "Reportaj din subteranele Bucurestiului - despre copii din canalizarea marelui oras". Desi la Carlo, profesor de liceu, intalnit in Pistoia, am gasit Luceafarul in limba italiana, iar credinciosii din "chieza" mea citisera pe Wurmbrand.

Si cum sa le spun ca despre tara mea nu se discuta, ca ea nu e in "carti", in programe, printre cei 10 norocosi ai anului 2004. Doar din cand in cand se aminteste ca un alt roman a cazut de pe schelele santierului in care lucra "la negru", ca un alt roman a fost gasit inghetat, printre cutii, in Torino Porta Nova sau a ars de viu in Roma, intr-o casa parasita, noaptea cand focul la care se incalzea a scapat de sub control.

3) Catalin Lata: 'Doamne, pe omul asta chiar il doare in dreptul tarii sale. Iarta-ma ca nu stiu ce mai bine sa ii spun. Eu insumi nu am mai stat de mult chircit in focul vreunei mistuiri. Sunt mult prea fericit-nefericit in tampenia mea naiva ca sa nu am timp sa vad.

Ah, da, stiu de Gogol ca frant de indoieli prin tari straine a cazut in disperari adanci. Stiu si ca nici umbra din priviri nu e solutie. Asta apropo de albeata ochilor. Da', bine, dar Tutea cata nadejde tragea dupa el?! Cu caru', este?! Pai, atunci?! Ce bine imbatranise, domnule, cu cata luciditate se stingea. E adevarat si ca se socotea neimplinit... poate ca din pricina tarii, din pricina locuitorilor ei pentru care facuse puscarie si in loc sa se bucure de cinstea de a suferi pentru o atat de mare natiune, se plangea batranelul nostru ca se sacrificase pentru niste idioti. Uneori ma tem sa nu fiu eu idiotul lui Tutea. Avea mosu' un aer de roman ca fie pe cei ce-l batusera prin inchisori ii credea nemti sau evrei, fie se indoia de nationalitatea sa. Cred ca "fabula" din dorinta de a vedea mantuita Tara asta romaneasca de blestemul ei, de tot.'

4) 'Ia, taicuta, o bucata de slanina, ca am si eu un fratior mort, de sufletul lui, ia, ca n-am apucat sa dau nimic de pomana', 'Bodaproste, mosule, dar nu vreau, doar asa de pofta...'.

Sunt in trenul dulce si foarte personal, undeva printre dealurile Moldovei. Mosul si-a intins slanina pe un ziar, pe bancheta. Nu vrea sa manance singur, eu am figura de strain asa ca ma lasa in pace.

'Dupa haine eu as zice ca esti student, sau poate ca ai lucrat prin strainatate, in Israel, taica, sau in Italia...'. 'Ia fratioare o bucata de slanina, ca e pacatul tau sa ma refuzi, pacat mare...'

'Vine parintele la mamaia, (bunicuta - in moldoveneste) si zice, mamaie trebuie sa dai 250 de mii, contributia pentru biserica', 'De unde parinte, ca n-am de unde, eu am pensie C.A.P., pacatele mele', 'Nu stiu mamaie, nu stiu, ca de nu dai te ingroapa aici in curte si eu nici nu vin la ingropaciune...', 'Cum parinte, atunci zic eu, tocmai iesind din casa si auzind cele spuse, cum? De ce s-o ingrop in curte? Ei lasa ca ma duc eu in audienta la Preasfintitul si te trec in catastif...'

'Ia taica o bucata de slanina...'

Oamenii discuta, o plang pe mamaie, (care are 93 de ani), plang si pe pensionari, (care au pensie indexata cu trei la suta - mama lor de hoti!), plang si pe cei bolnavi, (care au facut operatie la ficat, care tocmai au diabet - dar ai baut maica, ai baut?), plang si pe cei ce nu au lemne, (ca Primarul le vrea din nou votul, ca Politistul e in cardasie cu Invatatorul, care se intalnesc la Birt cu Popa, unde beau in "separeu").

'Ia, taica, o bucata de slanina...', 'Nu pot mosule ca aici cobor...'

Cobor, iar in gara din Barlad gasesc "dilema mea ce veche"...

5) "Tara aceasta traieste intre aceste doua mentalitati: nu a fost sa fie sau asa a fost sa fie".

"Ia mai lasa-ma domnule cu traditia, baptistii nu au nici o traditie, veniti voi, astia...".

"Unde ai mai vazut Hora Unirii la minus 12 grade Celsius?".

"Joaca si tu la Loto, la 6 din 49, intelegi e report de 100 de miliarde!".

"Cum sa ajung in Italia? Ce inseamna cu acte, fara acte, la fix, la ore, legea fluxurilor sau sanatoria?".

"Muzica idis din Estul Europei are un nume, (klezmer) si un stil, e chestie de clarinet. Dar piesa muzicala cu care nu ai voie sa lipsesti de la un concert sa numeste, Romania, Romania" - o ascult, inteleg cuvintele, patlagele, mamaliga si carnaciori - ce a ajuns si evreitatea asta!.

"Intr-o vreme nu am citit decat carti evanghelice devotionale. Dar bine, jumatate sunt mediocre, spun. E adevarat, dar daca nu citesti, cum sa-ti dai seama!".

"Eu nu vreau decat liniste, sa pot cumpara uneori paine acoperita igenic, astfel ca vanzatoarea sa nu puna mana de pe bacnote pe paine sau invers".

"SSJ-ul nu a fost o revista crestina, nu a facut nimic spre gloria lui Hristos!".

"Vreau sa merg in interneturi in care nu se fumeaza - atat de mult ca poti picta fumul".

"Ma marit pe 15 martie, asta in Torino, stii tu, in biserica baptista de pe corso Francia, poti veni?".

"La anul ma insor, nu stiu inca cu cine, dar e hotarat...".

"Sa curga apa calda, sa gasesc vinerea Dilema si in fiecare zi halvaua mea...".

"Eu nu raspund la telefoanele pe care nu le cunosc, dar nu-ti fa probleme numarul tau il stiu..."

Teo Stanciu ma suna, "Ce faci, esti intreg? Doar pe jumatate...".

6) Mama soacra imi ofera o carte spre lectura, 'adio, adio, patria mea, cu i din i, cu a din a', zice, 'tu esti baiat inteligent, o citesti in cateva zile', 'lasa-ti ca o citesc intr-o ora, ca doar n-o citesc din scoarta in scoarta'.

Probabil isi zice mama soacra in taina, 'il lovesc direct in inima cu cartea aceasta, si da Domnul de se intorc, el si Camelia, acasa'.

Asadar iata-l pe voinicul acesta, castigator de loterie a vizelor, plecand in tara corectitudinii politice. Prefata e buna, Liviu Antonesei ne spune ca voinicul nu are nimic cu America, ca e bine sa pleci, ca e bine sa te intorci, ca e bine sa ramai, ca e bine sa nu ramai. Asadar, pe romaneste, nici asa, nici asa.

Apoi vedem ce importanta au automobilele acolo, cum sunt americanii stupizi, muncitori si grasi. Cum se plictisesc ei acolo, cat de stereotipi sunt. Cat de paranoici sunt ei cu 11 septembrie. Cum muncesc imigrantii in restaurante - pe la spalat vase, cum nu sunt trotuare, cum arata o carte de credit si un sistem de detectare a incendiilor. Cum poti vorbi in orice limba, si in general cate libertati individuale ai. Zic, bravo, Italia e putin diferita, dar nici departe nu e.

Dar, ceva ma jeneaza, "imi baga degetul in ochi", si anume un capitol despre cum ortodocsi rusi sau romani, trec in masa sau intr-o veselie la penticostalism sau baptism. Cum le plange inimioara ca renunta la stramoseasca lor religie, dar, de..., viata e cruda, iar America e America, protestanta pana-n maduva ei (?).

Asadar, am vazut cu ceva capitole in urma cum imigrantii nu mai pot de bine in fata libertatilor pe care le au, si cum statul ii incurajeaza in diferenta lor, in alteritatea lor, ca sa vedem ca doar in fata convingerilor religioase sunt stransi cu usa, li se smulg unghiile, limba, sa profeteasca, sa se boteze cu Duhul..., sau cel putin cu apa.

In sfarsit, cartea e buna, are farmec, merge la inima romanului, care nu si-ar vinde tara, nici icoana, (intre timp romanii fura sine de cale ferata si arunca prunci abia nascuti la gunoi - asta daca nu sunt declarati morti, de vii, in maternitate).

7) 'Tu esti un individ sau o persoana?', imi zic, intrebarea are rostul ei, cu siguranta ca exista o deosebire, asa cum probabil exista si o asemanare, raspund prin "camuflaj": 'Cei care fura sinele de cale ferata sunt indivizi sau persoane?', 'Probabil ca sunt pur si simplu infractori. De ce ai tu obsesia aceasta cu sinele?', 'Imi place sa calatoresc, pentru ca imi place sa fiu nicaieri. Uite, iti voi spune un secret, sunt pasionat de a sta in... statia de autobuz. Sunt un "calator" ce nu se duce nicaieri, doar priveste, (recordul personal este de patru ore)

Nu astept nici numarul 1 - Podul Ros - Copou, asa cum nu astept nici numarul 10 - viale Mateotti - via Arcadia.

Privesc calatorii, unii doar indivizi, altii doar persoane. Unii cara umbrele, altii tristeti si destine. Unii vand jucarii chinezesti, altii cumpara "ultimul bilet", pentru ultima sansa. Unii poarta ultimul curs, ultimul pachet de tigari, altii duc ultima noapte de dragoste, ultima cearta cu el. Unii au permesso di soggiorno, altii sunt clandestini. Unii sunt prea tineri, altii sunt prea batrani, unora li se da prea multa importanta, altora nu li se da nimic. Unii au certificat de mantuire in rai, altii fac doar catiheza. Da, stau in statie si astept sa coboare El sau sa coboare Ea, persoana sau individ. Astept sa ma descopar pe mine.

Nu astept numarul 3 - Tatarasi - Gara, nici numarul 19 - Montale - Stazione di Pistoia.

Privesc calatorii, unii vin de la munca, altii de la cafenea. Unii vin de la o nunta, altii de la o ingropare, unora li s-a nascut un copil, altora le-a murit o matusa. Unii sunt destepti, altii sunt cretini. Unii manuiesc celulare, altii vorbesc singuri'

8) De ce plange femeia acesta dintr-o insula cretana, pamant arid si aproape pustiu, de ce plange isteric si zguduit inaintea trairii actului amoros, in fata englezului acesta - necunoscut si timid, scriitor si risipitor, care viseaza imbogatirea pe seama unei mine - pe care dealtfel nu stie s-o exploateze si nici daca merita sa fie exploatata, desi Zorba, grecul acela nebun - dansator si curtezan, il pacaleste invaluindu-l in fantasme de piatra; plange in fata lui, in spatele lui, in inchisoarea vaduviei in care pe nedrept a fost aruncata, desi e tanara si frumoasa; plange in fata lui, in spatele lui, in inchisoarea aceasta inconjurata de mare, unde fiecare traieste cu fantasmele lui, cu ratarea lui, cu sfarsitul lui - si apoi e adevarat ca fiecare barbat din insula o doreste, dar nimeni nu o poate avea, de aceea o vor lovi mai tarziu cu pietre, peste tot, ca un sarut voluptos din care tasneste sange si moarte, o vor lovi chiar in timpul in care in biserica se va tine liturghia si fiecare isi va face cuviincios semnul cruci, o vor lovi chiar in fata bisericii; plange.

De ce plange femeia aceasta dintr-o insula cretana, pamant arid si pretentios, de ca plange a ingropaciune inaintea trairii actului amoros, in fata barbatului, a singurului barbat care-l poate substitui pe el, pe sotul devenit pamant; de ce plange in fata singurului barbat pentru care merita sa incalci fagaduinte si amintiri, desi barbatul acesta doar pentru ca e strain si doar pentru ca e seful lui Zorba, nebunul acela cu ochi de acvila, pacalitor de femei usoare, e mai deosebit. De ce plange, iata ca nu stiu. Dar nu pot uita cum dupa o vreme privirea ei cunoaste semnul tigrocei...

9) Teofil Stanciu: 'Jurnalul est-european al lui Edi creste saptamanal cu inca o consemnare. Gustul dupa ce il inghiti e amarui. Si nu te miri. Slanina cu ceapa dintr-un tren mizerabil este un loc comun incontestabil. Simtim mirosul, duhoarea.

Noi, cei mai tineri, ce sa spunem? Sa ne crucificam batranii ca au plecat capul? Sa urlam in urechile civilizatilor din Vest ca ne-au condamnat fara sa ne cunoasca? Sa intrebam unde a fost Dumnezeu cata vreme s-a desfasurat afacerea asta puturoasa? Si parca uneori imi place mirosul de ceapa. Va aduceti aminte cand, primavara, o puneati verde pe paine si nu va pasa de Colgate? Si uneori ma bucur sa vad un infulecator de slanina taind cu briceagul, in dreptul gurii, din halca afumata. Dar cand cobori din Florenta caderea trebuie sa fie prea ametitoare. Dupa pitorescul cu iz romantico-istoric al strazilor din Pistoia, atmosfera mocirloasa a cotidianului balcanic apasa greu. Si totusi, balcanicul de Zorba… Aici cred ca jurnalul uita de impartiri geografice si cauta aruncatorii de pietre. Ii cauta, intens, insistent, ca si cand nu ar sti unde ii poate gasi si nici nu doreste sa ii gaseasca (la ce bun sa arunci piatra in aruncatori?). Le da posibilitatea ca pana la sfarsitul frazei rostite pe nerasuflate sa isi schimbe gandul si sa renunte le pietre. Paharul cu tristeti e mare. Aduna balcanism si rautate umana la un loc. Sa te miri ca Isus nu voia sa bea din el?… Nu poti sa fii dezamagit decat de ceea ce iti pasa. Bine ai revenit, Edi! Poate ca nu acasa, dar "pe meleaguri natale"'

10) 'Salut Edi, ce faci, ma mai tii minte? Nu te-am mai vazut de mult', respir si clipesc a surpriza si apoi recunosc in sinea mea ca din pacate nu-mi aduc aminte de el.

Angoasa ma face sa ma intreb, 'oare el ce stie despre mine? Pe care Edi il cunoaste?

Il stie pe acesta care acum nu se suporta in pielea sa, care traieste haotic intre doua orase, Iasi si Pistoia. Si intre doua tari, Romania si Italia.

Sau pe acesta care in fiecare zi de joi cumpara pate Ardealul de la magazinul acesta micut, unde vanzatoarea simte ca sunt un tip straniu, pentru ca as vrea sa nu mai puna mana direct pe paine, (si de ce in Moldova lui Stefan - celor 500 de ani - se gaseste pate Ardealul?).

Sau pe acesta care in fiecare zi de marti "zapeaza" pe telecomanda televizorului si nu stie ce sa aleaga intre H.-R. Patapievici, care e destept si frumos, si Andreea Raicu, care e frumoasa si desteapta.

Ori pe acesta care in fiecare duminica la pranz merge la "Sprite Time", unde bea ceai neagru de doisprezece mii de lei, si discuta o duminica despre posibila revista Foaie, si o duminica despre posibila revista SSJ, (ca sa nu mai spun de acesta care in fiecare zi de vineri cumpara Dilema de la chioscul din intersectia numita Tesatura).

Sau pe acesta care lacrimeaza atunci cand citeste "jocul de-a vacanta", de Mihail Sebastian, pentru ca nu stiu de ce iubeste evreitatea, (garnisita cu pastrama si cu mici - conform muzicii klezmer, idis) iar in materie de carti, (pe care le tine la suflet si nu se dezlipeste de ele, asa ca le are si acolo in Toscana) sunt doar doua si amandoua sunt jurnale, Steinhardt si Sebastian.

Ori pe acesta care corespondeaza din cand in cand cu Liviu Bocaniala, "ca poate mai facem o "bocaneala" la Iasi".

Sau pe acesta care in fiecare dimineata se barbiereste cuminte si ordonat cu masina Philips, (cumparata de langa pravalia unde se face cea mai buna schiaciata din Pistoia) si se barbereste zilinic pentru ca asa ia cerut Camy.

Sau pe acesta care da douazeci de mii de lei la net in fiecare zi, hotarat si nu mai mult!

11) Ei bine recunosc, de mult nu mai pot scrie o scrisoare de dragoste. Nu mai stiu de unde s-o incep si imi vine greu s-o termin, mi-e teama de 'jeleuri' si alte 'prajituri de text' - chiar si cele oleaca mai nervoase, prajite in lecturi si-n cele institute terminate.

Si cum sa incep, "Draga mea, prin acest mail, scris intr-un nenorocit de ICafe, unde tocmai canta slagarul "Life is Life", desi mai prost decat atat ar putea fi Adrian Copilul Minune, tin sa-ti spun ca te iubesc".

Nu pot scrie asa, si fata de acest lucru ma framant si sunt putin speriat. Azi imi este mult mai usor sa scriu in stilul acesta:

*"Controlorul de bilete CFR de pe ruta Iasi - Barlad e cinstit, chiar daca te intreaba rece, "pana unde mergi?", atunci cand ii dai cincisprezece mii de lei in mana. Pai cum sa nu fie cinstit, nu sta el in picioare si in "mers" toata ziulica, in miros de toaleta CFR, poate vrea si el sa bea un suc intre doua trenuri. Si ce e usor sa treci prin Crasna in fiecare zi, prin Buhaiesti? Sigur ca e cinstit, pai el ajuta economia si cultura nationala, transhumanta Zorleni - Husi. Si ce, Miron Mitrea nu e un tip nervos, (scoate trenul, pune trenul) pai? Si ce "Sagetile Albastre" nu le fura painea, (ce tot umblati voi cu InterCity? Ce saminta de bostan nu-i buna? Nu va mai place canapeaua sfasita, vodca pe podea, pe Nea Gheorghe Sforaila? Fandositilor! Nu v-ar mai ajunge!)".

Sau pot scrie asa:

**"Betty cea urata. Ochelarii aceia, imposibili de grosi, oare unde a reusit sa-i gaseasca? Nu vezi draga cum stau hainele pe ea? Dar taci, uite-o ca vine. Cine ar fi crezut ca povestea unei femei "inestetice" va tine in fata micului ecran milioane de gospodine. Dar ce vrei, gospodinele merg mai degraba la Aprozar decat in sala de gimnastica, nefericirea ei este un substitut, o consolare. Stii, sunt putin mai impacata cu mine atunci cand privesc o femeie mai urata. Trebuie sa recunosc ca imi starneste simpatia, Betty cea urata este o luptatoare, Betty este o femeie puternica, merge mai departe.

Venind fuga de la Aprozar, aruncand sacosele cu rosii si cartofi, vrem sa vedem procesul de integrare a lui Betty, apoi taind ceapa sotul va crede ca lacrimam din banale motive... Draga, Betty este o nefericita, ai vazut, nu are nici o prietena. Lasa-ma draga cu prietenele tale, vecina mea vine in fiecare dimineata sa-si bea cafeaua la mine. Intelegi cafeaua mea... M-am lamurit, Betty triseaza, ea poarta doar o masca, cine poate fi atat de "inestetic", sunt sigura ca va face operatie estetica. Sa nu ne pripim, stii cat de saraca e, nu are ce pune pe masa... Dar despre rujul ei ce spui? Uite, eu cred ca in spatele fiecarui ruj se ascunde o problema teologica".

Nefericitul de mine, nu mai pot scrie o simpla scrisoare de dragoste!

*(fragment dintr-un articol scris la tema: "cine mai e cinstit in Romania?", era vorba sa apara in SSJ)
**(fragment dintr-un articol scris la tema: "despre barfa", aparut in SSJ)

12) Avem noi, romanii, darul acesta diafan de a numi lucrurile, de pilda undeva in tara aceasta exista localitatea Dor Marunt. Privind la acest nume ai zice ca suntem o natie de indragostiti, care plutim strengareste, cu o floare dupa ureche si cu servieta in mana, atunci cand ne ducem la munca. Suntem fericiti, suntem amorezati, suntem ingeri si "despre ingeri" cu Andrei Plesu cu tot, si astfel ne numim plaiul si glia "Dor", iar poetii nostrii nationali, au, evident, un singur "Dor". Mandrii de inventia cuvantului "Dor", ramane sa stabilim de ce este el, in acest caz, marunt. Poate ca este o mostenire a vechiului si odiosului regim? Sau poate este mana opozitiei, care ne tot vinde tara, incepand de pe vremea lui Corneliu Coposu, pana in vremea lui Corneliu Vadim, (pentru ca noi, iata, dorim sincer si fara zabava salamul "Dor", branza "Dor", vinul "Dor". Sau poate cripto-comunistul de Ion Iliescu, care a furat revolutia, a furat si marimea "Dorului" din tara aceasta? Eu sincer cred ca maruntimea "Dorului" vine dintr-un exercitiu de sinceritate, (pentru ca nu-i asa, avem noi doruri, dar marunte). Sau poate este iar o auto - flagelare Cioraniana a spiritului acestei natii, (dar pana cand sa avem noi "Dorurii" mari, ia sa fim noi victime ale maruntului). Iar ultima mea neliniste e: "cum ar putea arata un locuitor din Dor Marunt?"

13) *Sunt un tanar iesean, si desi nu am neglijat nici un scrutin electoral, interesul meu fata de fenomenul politic a luat sfarsit odata cu stingerea din viata a lui Corneliu Coposu. Evident ca dupa aceasta prima propozitie putem trage cateva concluzii, prima ar fi:

- iata un tanar moldovean atipic ce arata simpatii fata de un mare lider politic de dreapta, desi dealurile si vaile Moldovei sunt "inecate" in FSN-isme sau PSD-isme, (asta conform cliseului: moldovenii sunt slab dotati politic si astfel, de ce sa nu fim sinceri, ei au nenorocit tara asta prin votul lor iresponsabil).

- a doua ar fi: iata un tanar moldovean cuminte, nici suficient de scarbit de viata politica, dar nici grozav de interesat de ea, (asta conform analizei: cel mai rau este sa ingrosi randurile absenteistilor, lasand loc fraudelor electorale, desi, la fel de rau este sa votezi cu pierzantii curselor electorale).

- a treia ar fi: iata un tanar moldovean impacat cu sine insusi, el a strigat la vremea potrivita - “Jos Iliescu!”, acum priveste linistit cum “Jos Iliescu!” poate fi un personaj abil, simpatic si, cat de cat, digerabil, (asta conform aprecierii: cui in politica nu i-se umfla venele si nu poarta dusmanie pana la capat, ori e tradator, ori e “rozator de oase”, desi in unele circumstante se accepta si exceptia, vezi Regele Mihai imanand premiul “Omul Anului 2003” prim-ministrului republicii Adrian Nastase).

- a patra ar fi: iata un tanar moldovean crestin care in fata suferintelor umilitoare, a neabjurarii convingerilor intime, a cavalerismului politic, aratate de Corneliu Coposu in lunga si zubciumata sa viata, se apleaca spre ele, incercand sa invete si sa inteleaga, (asta conform sfatului: mai bine pe langa Corneliu Coposu decat pe langa Corneliu Tudor)

- a cincea si ultima ar fi: iata un tanar moldovean inteligent ce intelege ca politica in tara asta este o fetita de “paispe” ani – adica varsta la care se arata buricul, se asculta 3SudEst, se vorbeste la celular, se fumeaza “iarba”, se merge prin cluburi, se discuta despre prezervative, se stoarce cosuri, (asta conform cantecului: “Alo/ sunt eu/ Picaso/ ti-am dat bip si sunt voinic”).

*(articol scris la tema: "Anul electoral 2004", era vorba sa apara in revista timisoreana Apollo)

14) Uneori imi simt inima fara avans si fara girant, in cautarea cel mai bun inalbitor, gata sa trimita trei etichete pe adresa ingerului meu. Voi castiga sau deja am pierdut? Nu stiu. Iata cateva texte scrise sau primite recent: "*Stiu ca nu veti citi acest text pana la final. Experienta imi spune ca un text lecturat pe monitor e un text superficial receptat. In plus, e-mail-ul distorsioneaza mult acuratetea si naturaletea comunicarii. Cu toate acestea, personal, am adresa de mail de sase ani, iar de pe aceasta adresa am trimis suficient de importante mesaje. Multi ani am crezut in creionul ascutit si hartia curata, azi nu mai pot scrie decat pe tastatura (si am in spate o revista electronica). Primul numar al SSJ-ului a fost "difuzat" in aprilie 1999 la aproximativ 70 de adrese (pe jumatate din propietarii lor nu-i cunosteam). Mi-am zis: "Oamenii acestia nu primesc zile intregi nimic in casuta lor postala (eram oarecum pionieri in ceea ce se chiama jurnalism electronic evanghelic, in plus nici spam-urile nu erau ceea ce sunt astazi), ia sa le dau un prilej sa mearga mai des pe la net". Glumesc, nu am spus asa, ci am spus: "Nu prea stiu cum vine povestea asta cu mail-ul, dar daca tot e una noua hai s-o descoperim. Si daca tot intram in aceasta noua 'bransa' ce ar fi sa folosim un limbaj proaspat, sa scriem despre ceea ce revistele 'clasice' evanghelice nu prea scriu. Lozinca mea a fost: 'Cainii latra, caravana trece!". De ce aveam aceasta lozinca nu prea stiu..."

*(fragment dintr-un articol scris la tema: "revistele electronice evanghelice din Romania - Confesional la doi ani de la aparitie", aparut in Confesional, revista lui Alin Cristea)

Ioan Ciobota: 'Draga Edi, nu stiu daca ai nevoie de incurajari, dar eu cred ca ai putea lucra cu succes la BBC sau la ZIUA. Fara sa mai vorbim de TVR, Radio Romania, etc. Ai un har extraordinar de a scrie eseuri si de a surpinde esenta. Le-am citit colegilor de la Apollo si de la Alfa Omega cateva spicuiri din ce ai scris tu, si au fost incantati pur si simplu'

Daniel Bulzan: 'Mi-a placut jurnalul tau... Cred ca ai fost inspirat sa alegi modalitatea asta de a te prezenta. Nu te-ai dezmintit: esti asa cum te-am cunoscut, un tip grav si tragic; ai umor si talent. Cred ca jurnalul tau nu e genul de material tipic publicabil intr-o revista ca a noastra... - eventual la o mica sectiune de literatura, daca vom hotari sa avem una. Dar scopul cu aceasta auto-prezentare era mai mult cunoasterea decat publicabilitatea'

15) Draga mea, imi ceri sa scriu ceva frumos, pai toata aceasta poveste a noastra este unica si frumoasa. Si astfel doar privind, intr-o clipa de odihna, la noi, aproape ca nu mai trebuie nimic scris. Azi, fara tine as fi un Edi doar pe jumatate, lipsit de atatea experiente si atatea daruri. Tu ma iubesti in adevaratul si aproape uitatul sens al cuvantului iubire. Stiu ca greutatea zborului nostru comun apasa mult peste aripa ta, prea mult. Mi-e imi este greu prin neputinta de a face ceva. Stau ca intr-un desert, iar peste mine trec toti nori care duc toate ploiile in alta parte. Stau ca intr-un desert, iar de aici aud glasul vantului. El in preajma mea suiera si latra, ca peste mari si tari sa-si spuna simfonia si frumusetea. Si uite asa peste sufletul meu se invata armonia, notele inalte sau disonatele. Cineva spunea ca: "Timpul nu a mai avut rabdare", eu spun ca timpul nu exista. In schimb exista si raman neintrerupte doar acele momente care inseamna iubire, tandrete, chemare, teama, bucurie, neliniste, mangaiere, apropiere, multumire, asteptare. In rest sunt marile risipiri si rutine. In final, noi toti cei ce am crezut si am iubit, vom avea parte de timpul nuntii, de timpul ospatului, de timpul regasirii. Draga mea, imi ceri sa scriu ceva frumos, pai cel mai frumos cuvant se afla in irisul ochilor mei. Acolo se afla arhivate toate cele vazute si nevazute. Pe tine te-am vazut cel mai mult, cel mai aproape, cel mai adanc si cel mai real. Prin tine am privit in mine.

16) *Cineva spunea: "daca vrei sa cunosti 'spiritul' unui popor atunci citeste ziarele de mica publicitate", in aceasta idee urmaresc de mult sa aflu raspunsul la intrebarea: "cat si ce despre fericire se da in ziarele de anunturi?". Decesele, furturile, pierderile, disparitiile, citatiile anunta un popor suficient de nevrozat, de tanguitor, de melancolic si uituc. Niciodata nasterilie, nuntile, "aparitiile", indragostirile, mantuirile nu sunt anuntate. Ai spune ca fericirea e un mecanism care ne suceste mintile astfel ca uitam unde e punctul de colectare a anunturilor. Ne facem cunoscute prea usor dezamagirile, tristetile, parastasurile, iar destul de greu implinirile, fericirea, nasterile. Sigur, unii tin sa multumeasca vrajitoarei Omida, pentru marea bucurie de ai fi dezlagat cununia si de ai fi tratat impotenta. In alte anuturi, unele domnisoare, tin sa promita toate placerile domnilor generosi, evident fara bip-uri si cu igiena maxima. Asa cum, in alte anunturi, altii garanteaza ca doar cu ei ajungi in Torino Porta Nova, si asta garantat prin Slovenia, Indonezia, Insulele Bali... Romanii sunt totusi fericiti sa-si vanda apartamentele, terenurile, 4&4-urile, astfel ca poti intelege ca toti dintre noi avem unde sta, iar cei mai nefericiti au un apartament, doua, si nu stiu ce sa faca cu el... Fericirea lipseste din ziare, desi fetele de la paginile 3, 4, 5 par extrem de implinite, dezinhibate, goale... Fericirea nu se vinde? Oare suntem noi, inventatorii mioritei, atat de decenti incat sa ne savuram bucuria in tihna si modestie? Sau poate ca daca si asa ne merge bine de ce sa mai dam bani pe anunturi la ziare? Nu stiu.

*(fragment dintr-un articol scris la cererea Arettei, era vorba sa apara in primul numar din "Ultima Secunda", o revista Torineza de limba romana)

Emanuel Guralivu: "salut edi, ti-am citit ultimul fragment din jurnalul din est scris pe cuvinte la schimb, si as vrea sa te gandesti la acest paradox, tristetea e mai profunda decat fericirea, cum iti explici arta in general si literatura in special, de altfel fericirea pare un lucru sau notiune superficiala si chiar snoaba, muzica rock si poezia e cel mai graitor exemplu si cel mai puternic argument alaturi de ceaikovski si wagner exista tristetea ca idol si fericirea ca un film siropos dupa un roman de sandra brown, nu exista fericirea exista tristetea ca si lupta fericita punctul meu de vedere, te salut si sunt curios ce ai de spus"

tu che conosci il mare, portami via con te,
dove la notte e chiara e il cielo e piu vicino

(acest text a aparut in serial pe forumul Cuvinte la Schimb - 2004 - 2005)

Jurnal din Vest (SSJ 2002 - 2004)

2007-11-11T09:31:00.000+01:00

(varianta integrala)

Voua,

celor ce mult v-am iubit va spun ca maine voi pleca spre Italia (initial pentru 3 luni). Traiesc experienta renuntarilor esentiale, si anume la un "stil" de viata, la un loc de munca, la o camera a mea, la toate "asigurarile" si "garantiile" ce-mi oferau un minim confort psihic si material, pentru aruncarea in neant. Dar ma arunc cu adevarat in neant? Realizez ca pe muchia cutitului sau pe cea a prapastiei se simte cel mai bine aerul tare al divinitatii. Dumnezeu va deschide toate vamile vazduhului pentru reasezarea vietii mele. Dupa ani si suferinte, dupa greseli capitale si pumni in cap (a regret) se deschide o usa. Dincolo de usa toate vor fi lumina doar daca cred, doar daca sunt viu, doar daca sunt in adevar.

Vesnice in stralucire vor fi toate doar daca numele meu spune ceva Imparatului.

Dupa 34 de ani pot rosti fara rezerve: Isus Hristos e Domnul!

Multumesc celor din biserica mea pentru tot ce au facut pentru mine. Multumesc celor de la SSJ pentru frumusetea prieteniei lor. Noul lider al revistei este Ionut Apostu. Doresc sa nu renuntati la a scrie, pastrati acest camin al frumusetii si prieteniei construit de noi toti cu migala. Seninatate, Edi

(text nepublicat)

...

Tie,

celui ce-ai condus revista atat de darz, iti doresc drum presarat cu petale de dragoste, cu petale de credinta si cu rauri de speranta. Va fi totul bine, o sa vezi... Nu te gandi ca lasi ceva in urma, gandeste-te ca ce castigi e mai maret. Rugaciunile ti-au fost ascultate si-acum vine rasplata. De noi nu-ti fa griji. Visul continua! Din respect si dragoste vom scrie! Multumesc pentru frumusetea prieteniei tale, pentru ce-ai facut pentru fiecare in parte, pentru acest grup frumos, pentru ca te-am cunoscut... Am castigat multe, mai ales prieteni. Cu totii suntem prieteni in Dumnezeu si zic el ca pe El il slavim... Domul cu tine si cu noi toti! Sabina Dodan

(text nepublicat)

...

Chiar incepand din uriasa gara a Florentei te simti intr-un babilon sau turn babel, dar iti revii repede cand ti se spune: "Atentie, aici hotii de buzunare sunt romani!".

Subteranele sunt pline, e zumzaiala si forfota. La Icafe-ul din gara o ora de navigare costa 4 Euro, ce vremuri erau in Socola cu 10 mii de lei pe ora. Ciudat la trenurile din Italia este ca nu au placutele care sa spuna de unde si incotro se duc, trebuie sa fii cu ochii in patru ca sa nu te urci intr-un tren gresit. Da, si aici trenurile au intarziere. Apoi nebunia cu compostatul biletelor inainte de urcare, (ele se composteaza in niste cutii galbene, inghit biletul pe sfert si ii pun data).

Orasul e asemenea unei turte dulci de culoare rosie, nu te poti desprinde. Zeci de cofetarii, zeci de restaurante, zeci de pizzerii, librarii si magazine. Trebuie sa mergi orb si fara pofte ca sa ajungi unde ti-ai propus. Dar unde, pai toate drumurile, pentru inceput duc la trei obiective: Battistero (baptistierul), cladire superba renascentista cu trei porti. Una dintre ele e cea mai celebra: Porta del Paradiso. Basorielefurile sunt sculptate de artistul florentin Lorenzo Ghiberti. Ele povestesc istoria biblica a lumii (Adam, Eva, Avraam) si a mantuirii (Hristos).

In fata acestor porti nu e clipa sa nu fie cineva, pai nu degeaba se cheama portile paradisului. Fata in fata cu aceasta poarta e catedrala S. Maria del Fiore. Monumentala si fara de grai e cupola (artistul constructor e Brunelesco). Prima piatra a catedralei s-a pus in anul 1296, dar inaugurarea cea mare a avut loc in 1887. In interiorul catedralei se afla o pieta de Michelagiolo (nu Michelangelo). Se pare ca aceasta pieta si-ar fi sculptat-o ca piatra funerara chiar pentru el, dar a cumparat-o un Medicii. Orasul e plin de semnele familiei Medicii. Langa cele doua edificii se afla o constructie subtire si inalta: Campanile de Giotto. Rolul ei nu l-am prins, dar in ansamblul arhitectural e o bijuterie.

Florenta aduce mult cu-n templu, oare pagan, oare al frumosului. Greu de zis, cladirile te coplesesc (un biet depozit de grau e o bijuterie). Ciudat sa te indoiesti, nu toate cladirile sunt emblematic crestine. Da, sunt crestine, dar si Diavolul pune umarul la constructia de asemenea edificii. Unde e Hristos? Pai cine-L cauta? Asiaticii, zambitori si pusi pe fotografiat. Americanii, pensionari, evanghelisti, botezati in biserici de lemn? Romanii, spaniolii, grecii, marocanii?

Am mancat o pizza intr-o hruba aproape de caterdala, pe peretii "pesterii" se lasau mesaje. In toate limbile. Nici cea romana nu lipsea: "Ba, coboara de pe cal...". Cum romanul e poet abstract nu am priceput.

In gara din Florenta se puteau cumpara doua volume cu opera lui Dostoievski. Pentru cunoscatori...

...

Viareggio

Este o mica statiune la tarmul marii Ligurice. Toate strazile te duc spre plaja, nu te poti rataci. Palmierii si smochinii, brazii si stejarii pot fi, iata, impreuna. Merg cu picioarele desculte prin apa. Nu sunt, ca la marea Neagra, nici scoici, nici pietre. Multe ambarcatiuni, putina lume.

E duminica, pizzeriile sunt zgomotoase. Ma infurie destul de des faptul ca aici totul se curma la ora 13 si renaste din nou pe la ora 16. O alta curiozitate este ca magazinele nu au orarul afisat. Oare italienii stiu ceva ce eu nu stiu? O pizza facuta la cuptor costa 5 Euro. Hai sa luam. Nu e nici rea, nu e nici buna. Motorinele trec in sus si-n jos. Adolescentii traiesc o stranie senzatie de viteza si putere. Ei sunt la un pas de ruperea gatului, sunt la varsta gaturilor sucite. Nota de plata: 13 Euro! Pai ti-a pus fata de masa? Ti-a pus, ei asta te costa un euro. Te-a servit? Da, te-a servit. Pai asta te costa inca un euro.

Partea fascinanta a statiunii este ca in zare, oglindindu-se in mare, se vad muntii. Uriasi, plesuvi si intunecati. Atat de aproape de tarm incat poti sa te simti si la munte si la mare.

Prato

Este orasul in care sunt cei mai multi chinezi. Sunt atat de multi incat reclamele de la magazine sunt in chineza. Trec prin cartierul lor. Sunt privit ca un bastinas, imi dau si eu aere de european... Intr-un cafe-bar ma asez la o masa. Beau o fanta si ma fac ca "citesc", pe rand, trei jurnale italiene. Unul e de sport. Barmanul e zambaret si plesneste de latinitate. Se apropie o tanara chinezoaica. Vorbesc: "Zi Mauritio", "Maur...", rasete, nu poate. Pe tine cum te cheama? Zice un nume chinezesc. El incearca in zadar sa-l rostesca. E frumoasa Italia, nu-i asa? Eu pot sa spun Mauritio... In ziarele din Italia nici un cuvant despre Romania. In doua saptamani la TV am vazut doi romani: Mutu, jucatorul de la AC Parma si Teoctist, prea fericitul... Dar ce zic eu, amandoi sunt fericiti, chiar daca din diferite motive. In cartierul chinezesc raziile se tin lant, asa ca e bine sa nu intarzii. O ciudatenie, nu sunt caini, nici pisici, oare de ce?

Cismeaua

Ma imbrac cat pot eu de elegant. Fara sa ma laud nu ai zice ca sunt emigrant. Imi zic: astazi voi economisi un ban, voi lua apa de la una din cismelele din oras. Sunt multe, sunt dragute, sunt binevenite. Incep sa umplu sticla cand dupa colt apar doi politisti. Se uita cruciti la mine. Ce sa fac? Beau repede apa, ce nu ati mai vazut un italian insetat? Ce italian isi umple o sticla de un litru cu apa de la cismea?

Icafe

In acest Icafe se gasesc doua reviste gratuite: Africa, Revista romanilor din Italia. Langa un mine un tanar la 20 de ani. Surpriza, e din Tecuci. Are 7 luni de Italia. Deja sta ilegal. Aruncam unul asupa altuia temerile si ultimile zvonuri: "Italia a inchis granita romanilor". Intalnesc un alt roman, are trei ani de Italia. A venit pe jos cu-n grup de 20 de persoane. Cu doua calauze ce au cerut 500 de marci. E un om blajin, n-ai zice ca este in stare de o asemenea experienta. E frumoasa Italia, nu-i asa? Eu am si viza...

Supermercato

Fac singur cumparaturi. Iau si la ghici si la gramada. Acasa vad eu peste ce am dat. Am inceput sa ciupesc cateva cuvinte in italiana. Nu ma incanta acest: "tot ce vrei", e bine sa stii ce-ti place, ce vrei.

...

Torino

Imi este mult mai greu sa scriu acum, orasul este mult mai mare, impresiile nu au timp sa se aseze. In plus nu cunosc denumirile locurilor pe care le-am vazut. De exemplu am ajuns intr-o cetate construita pe la 1870, care incerca sa redea viata torinezilor de la 1500. Stradute mici, pietruite. Sentiment de intimitate si protectie. In mijlocul cetatii se prajeau castane comestibile si se oferea gratuit un fel de mamaliga cu unt. Langa cetate e un rau, destul de mare, numit Po. Pe malul celalalt stau cei mai bogati oameni din Torino. Strazile au o anumita oranduiala si simetrie, practic nu te poti rataci, dar totusi se intampla sa te ratacesti din motivul ca toate constructiile par la fel.

Duminica seara am fost la biserica baptista din Torino. Incerc, iata de o luna, sa urmez filosofia numita: "fara asteptari, fara regrete". Am mers doar sa ma odihnesc, doar sa aud limba romana. Sala era plina, priveam printre randuri si spuneam: "tinerii aceia trebuie sa fie din Suceava", pe cuvantul meu ca am avut dreptate...

Limbaj de lemn cat sa nu ma scoata afara, un fost puscarias in turneu prin Italia, guraliv, brunet si smecher. Publicase o carte. Apoi tregedia unei femei din Craiova care fusese concediata chiar in ziua aceea. Nimic neobisnuit.

Momentul care m-a atins a fost predica unui tanar pastor. A vorbit bine si cu miez. Cred ca intelegea foarte bine unde este, ce trebuie sa spuna, pe cine are in fata. Se intorcea in tara.

Surprinzator este ca totul se asculta in liniste, dulce si frumoase e limba ce-o vorbim... M-am intalnit cu Teo, amicul Arettei. M-am intalnit cu ceva ieseni de pe Sararie. Am fost suficient de miscat vazand deschiderea si disponibilitatea de a ma ajuta (chiar daca a trecut o saptamana si nu am primit nici o veste - ideea este sa ai rabdare).

Privesc spre munti, dincolo de ei e Franta. Se poate trece fara probleme, nu exista granita. Alpii au inaltimi neintalnite in tara. Avioane uriase se tarasc pe cer, ele duc si aduc umbre...

Icafe-ul de la care scriu e pe Via Roma, strada centrala din Torino. strada magazinelor de lux. Nume celebre, firme celebre, mare branza... "vezi tipul care trece pe langa noi joaca la Juve. Torino, e tipul care a fost lovit de Hagi in nu stiu ce meci". Italia ba face egal, ba pierde. Sub Icafe e un urias magazin de muzica. Ce va scriam ultima data puteti uita. Am stat o ora inauntru. CD-urile sunt asezate pe stiluri muzicale, apoi in ordine alfabetica. Un alt tip de asezare a CD-urilor e dupa tara de origine a autorilor. Pe alte rafturi sunt videocasete muzicale, pe alte rafturi sunt carti si dictionare muzicale. Poti asculta la casti, poti spera ca intr-o zi vei cumpara ceva.

In magazinele de muzica te poti simti fericit, intalnesti CD-uri de la exoticele si prea pupacioasele fete de la TaTu, pana la batranul Paul McCartney. Intreb aveti ceva irlandenz, asta nu ca m-as pricepe, dar ceva romanesc stiu din prima ca nu au. Mi-se pune pe raft imediat Enya. Nu, nu cumpar, cum as putea cumpara, (o, vai inima mea, vorba unui cantec auzit intr-un parc din Torino, difuzat imediat dupa: "femeia, femeia, e ca Salomeea - scuze, n-am retinut versul exact) un album de Pink Floyd (Zidul) cu 30 de euro? In schimb poate o carte biografica? Incepand de la Bob Dylan, la Fredie Mercury, terminand cu Beatles, tot ce vrei. O super biografie a trupei Beatles costa 66 de euro. Mi-am jurat in barba ca mi-o cumpar.

Pe posturile muzicale din nou intalnesc pe moscovitele de la TaTu, canta in engleza, le ploua, le ninge, ele se pupa...

Am vazut trei filme bune pe video, unul la centrul despre care v-am povestit si celelate doua la un amic pe nume Cip: "Rain Men", cu Tom Cruise si Dustin Hoffman. Apoi "Lista lui Schindler" si "Forest Gump". La Moda in Italia este un film nou nout cu Roberto Benigni: Pinochio. Desi personajul din carte e copil, Benigni indrazneste sa propuna un Pinochio adult. Din punct de vedere cultural Italia nu sta rau deloc, dar oferta culturala este cvasi-necunoscuta pentru romanii de aici. Ei se intalnesc mai bine in parcuri duminica (cei mai saraci), si vorbesc ce au mai facut Steaua si Dinamo.

Drumul de la Pistoia la Torino l-am facut pe tarmul Marii Ligurice. Ei bine, cred ca jumatate de drum l-am facut prin tunele. Si partea proasta e ca intunericul ascundea tocmai tarmul. Din cand in cand izbucnea lumina, iar marea se lovea de pietre, albastra si clara. Nu iti trageai respiratia ca iar se lua lumina...

Torino are 2 milioane de locuitori, dar la fiecare 500 de metri auzi romaneste...

...

A trecut prima saptamana torineza, vremea doar intr-o singura zi a fost de toamna neagra si rea, in rest termometrul inca sta la 15 grade C.

A fost o saptamana dificila, am cunoscut ieseni plecati din tara de 9 ani, de 5 ani, de o luna. Stau in apartamente cate 10 persoane... Ma framanta lipsa de "piesaj", de sentimente, de povesti de pe fete, de pe chipuri. Totul se impietreste, totul se ascunde, totul se camufleaza.

Mi se spune, iata, acest baiat este integrat, a fost greu, dar acum se descurca aici. Integrat? Am impresia ca de fapt asist la o dezintegrare. Sigur, intr-o zi ajungi sa mananci scoici intr-un restaurant chinezesc (loc unde chelnerita te cunoaste si-ti zambeste pe chinezeste). Apoi ajungi sa stii ca in parcul acela micut se intalnesc penticostalii romani, familii insingurate si putin pierdute. Apoi stii ca tipul acela se ocupa de combinatii (poti aduce ceva antichitati din tara?). Si stii ca aproape fiecare menajera angajata "la negru" se loveste de virilitatea masculina - cea pofticioasa, chiar daca batranelul are 70 de ani, intelegi, vrea sex pe romaneste. Umilinta, teama de-a nu pierde slujba, ce sa fac?

Da, se pare ca italienii sunt activi sexual chiar si la varste la care nu ai crede. Apoi sa nu uitam de bataile intre romani, vineri a fost una chiar in blocul acela pe jumatate plin de mioritici. Se bat pentru ca beau. Beau si se imbata. Ce-ar fi sa vina Carabinieri? Jumatate din bloc ar pleca spre Curtici... Nu credeam ca exista o fizionomie de roman. Merg pe strada si zic: omul acesta e roman. Pe la colturi auzi sfasietoarele acordeoane, te smintesc, te induioaseaza. Da, e rom, dar e om si el, si apoi vine din Pantelimon sau Ferentari.

De fapt ce fac romanii aici? Barbatii lucreaza in constructii, vand in piata sau cara mobila (acestea toate se pot face fara acte). Se pare ca o piata din Torino e plina de vanzatori romani. Femeile sunt menajere. Daca ai acte poti aspira la un loc de munca mult mai bun, la credite, la multe altele. Cum ajungi sa ai un loc de munca? Pai, printr-o singura cale: o cunostinta. El te pliaza cu el, el te recomanda, el te lasa acolo daca cumva pleaca. "Sa stii ca romanii intalnesc, din pacate, patura de jos a societatii italiene, pentru ca nu mai acest tip de oameni au curajul sa angajeze la negru, sa nu respecte legile", "Ce vrei sa spui?", "Vreau sa spun ca nu ai de ales, trebuie sa te lasi pe mana unui ticalos, apoi daca vrea acest ticalos, daca-l platesti pe el, iti face acte, astfel scapi, doar asa scapi."

Exista o piata Palazzo (Castelo), ea e invecinata de fostul Palat Regal, o ultima resedinta a regelui Vittorio Emanuel II. Imediat la stanga e Domul din Torino, in una din incaperile lui e vestitul giulgiu a lui Hristos. Acum cativa ani Domul a ars (focul l-a pus o mana criminala), giulgiul a fost a nu stiu cata oara in pericol. Pompierii care au reusit sa ajunga pana la el si sa-l scoata din flacari sunt azi eroi locali. Cupola e inca inconjurata de schele, se reconstruieste. De la acest palat pleaca Via Roma, strada centrala din Torino, la un capat al ei e gara (Porta Nuova). Loc de unde poti cumpara pe un Euro, Romania Libera...

Vineri, comunistii italieni au facut greva. Au umplut orasul de steaguri rosii, de chipuri ale lui Che Guevara. Un postas de pe o motorino striga la un amic, "maine nu-ti mai aduc corespondenta", "De ce?", "Sunt comunist, merg la miting", "Tu nu stii ce e comunismul, eu vin din Romania si stiu foarte bine ce e" "In Romania nu au fost comunistii, ci fascistii rosii...". Saracul om, iese in strada, urla, se agita, pentru un regim ce a umplut cimitire!

***

Si trece vremea si ajungi sa te obisnuiesti cu cerul acesta de pe alte meleaguri, cu cladirile acestea in care sta, ba o contesa, ba un bancher, ba un fericit, ba un nefericit - impreuna inchinatori la zeul Euro...

Si trecea vremea si ajungi sa te obisnuiesti ca esti strain si sarac intr-o tara satula de straini si saraci. Si auzi in urechi: "eu doar pe tine te cunosc acolo...", si te dor mainile cu povara de a purta nu numai visele tale, ci si pe ale altora...

Si trece vremea si ajungi sa te obisnuiesti cu hoinareala printre zidiri si parcuri de vis, sa lalaiesti intr-un concediu prelung si fara plata, sa simti in ceafa ochii celor ce nu vad decat Copoul... "Ai muncit trei ore acolo si totusi cum de stai de o luna si ceva in Italia?"

Si trece vremea si ajungi sa te obisnuiesti cu Mitica, tambalistul din tramvaiul 15, cu romanii din supermercato, care te intreaba firesc: "unde-i esenta de lamaie, pe ce raft e?". Si stii ca jumatate din ei sunt in clipa aceea la furat sau la mancat direct din magazin...

Si trece vremea si ajungi sa te obisnuiesti cu bisericile neoprotestante romanesti, pline, pline la refuz, atat de pline ca te intrebi unde locuiesc toti acestia? Unde muncesc toti acestia? Si te obisnuiesti si cu limbajul lor de lemn, care nu spune nimic, care nu cere nimic, care nu adauga nimic, care se invarte, care se roteste, care nu pune pauza intre propozitii, care tremura, care... nu te intreaba niciodata cine esti? ce poveri porti? ce credinta ai? si unde vei dormi noaptea asta? Si te obisnuiesti si cu acordeoanele lor si cu trompetele lor, si cu burtile lor, si cu comitetele lor, cu baticele lor, cu fustele lungi ale lor...

Si trece vremea si ajungi sa te obisnuiesti cu fraze ca: "eu am venit aici pentru bani". Te obisnuiesti cu dormitul in portinerie, un fel de cusca - platita a portarului. Loc de unde numeri trantiturile de usi, si-l auzi pe vecinul gras, de la doi, cum isi duce cainele afara...

Si trece vremea si te obisnuiesti si cu carabinierii, carora aici li se spune caramba... Si te obisnuesti si cu magazinul de lenjerie intima masculina, unde vanzatorii au o orientare sexuala diferita... Si te obisnuiesti si cu Costica, baiatul din Iasi caruia tocmai cineva i-a furat pasaportul - ca n-are bani e altceva. Si te obisnuiesti ca alaturi de el cari de doua zile mobila. Cari, desi spinarea ta de poet se crispeaza, cari, desi angajatorul injura ca nu intelegi ce-ti cere, cari desi iti da la sfarsit doar 30 de Euro. Cari, dar esti fericit, pentru ca te simti ca intr-o tabara de pioneri. Cari, dar iubita ta iti trimite un mesaj pe celular: "te iubesc!", si ce vrei mai mult?

Cari mobila unui tanar si simpatic italian - care ai fi putut fi chiar tu intr-o alta viata, el iti da bacsis 5 Euro, dar tu ii lasi lui Costica, si asa e amarat.

Si trece vremea si te obisnuiesti si cu stirile proaste de la TV, 23 de mici elevi au murit sub daramaturile unei scoli. Vulcanul Etna iar a erupt...

...

In bucatarie am pus doua poze cu acelasi personaj, personaj oarecum inedit intre cratiti si macaroane: Horia - Roman Patapievici.

Azi am fost la Chestura, pentru permisul meu turistic. Fica batranului la care suntem gazduiti este de acord sa fiu declarat la politie, a facut tot ce trebuie, dar, desi ne-am sculat la 5:00, eu si sotia mea, coada era facuta de cu noaptea (de catre vecinii nostrii intru emigratie, albanezii), si cum politistii italieni nu primesc in cladire de cat 20 de persoane pe zi!, am fost degeaba.

A fost o experienta tare, inca odata sistemul functioneresc al statului te face simti totul ca pe un insecticid, pe cand tu esti un purice. Permisul acesta imi da liniste pentru aceste 3 luni. Am gasit o agentie care contra cost face aceasta treaba, incalcite sunt caile pentru rezolvarea unei situatii.

Am vizitat o localitate Luca. E vestita pentru zidurile ei. Pe aceste ziduri se poate merge si cu bicicleta si cu iubita si cu cainele. Am facut turul orasului pe ziduri, am baut apa de la ciusmea, am mancat biscuiti si ciocolata (fac multe poze, dar cu adevarat developarea lor o voi face in tara).

Voi merge miercuri la Pisa, locul unde turnul este aplecat cu fruntea spre tarana, dar incovoiala lui e banoasa pentru bunii (oare cum se zice?) piseni. Apoi, altadata, voi merge la Vinci, localitatatea natala a lui Leonardo - e la 20 de km de aici. Acum la 18:43 sunt 14C.

Simt, si nu e chiar ciudat, ca nu mai sunt strain aici. Nu ma mai uit la magazine, la strazi, la tot, cu sete si neliniste. Cunosc! Merg si respir normal. E un pas inainte, oare inapoi? Nu simt doruri, desi pleoapele sunt uneori umezite la gandul celor dragi de acasa.

Razboiul: urmaresc evenimentele la radio, in italiana (cu ocazia aceasta - nefericita ocazie - invat ceva, ceva), dar de la ora 20:00 prind pe unde medii Radio Romania Actualitati. Cred ca americani extrag o masea cariata fara anestezie, iar propietarul gurii (lumea araba) nu va uita prea curand mana ce a tinut clestele. Americanii construesc ura unei noi generatii de extremisti arabi, lupa cu o civilizatie pe care nu o cunosc, propria lor civilizatie fiind in deriva. Razboi intre civilizatii, pe o panza de petrol...

...

(din acest punct jurnalul nu a mai fost publicat in SSJ, ca urmare a disparitiei revistei)

M-am intalnit cu Leonardo

Sunt prea batran sau prea nepriceput, dar in fata lui Leonardo da Vinci m-am pierdut. Vineri pe la ora 9:30 am plecat spre Vinci, localitate vestita doar pentru unul dintre locuitorii sai, (Vinci e la doar 20 de Km de Pistoia). Fara surprize, drum bun, multe serpentine. Franco si Paola sunt cu noi, e munte, e racoare, e umezeala. Primul muzeu, ni se pune in maini un soi de telefon...

Asa ar trebui sa sune jurnalul meu, dar iata cum suna jurnalul vostru, azi m-am hotarat sa va las pe voi sa vorbiti:

"Era un film, mai tin minte doar atat. Viata ta poate fi visul altuia. Asa ca de ce nu? Tocmai ascult muzica italiana. Imi place, nu imi place nu am ce face. Mi-e prea lene sa ma duc sa-i cer sa o opreasca. Nu ma deranjeaza, dar mi-e cam indiferent. Asa imi place sa fiu, sau sa ma complac; m-am cam saturat sa analizez. Cica s-ar cam fi imbunatatit a mea situatie. Mi-am gasit de lucru . E vb. sa plec in Suceava, undeva la regia apelor. Lumea spune ca acolo se castiga bine. Nimeni nu stie insa cat. De ce as vrea eu sa stiu acest lucru? Oricum nu lucrez in domeniu. E o pila a lui nu stiu cui si asa am reusit sa intru. Am mintit ca stiu sa lucrez la calculator. Am zis asa caci am facut un an de info la facultate. Poate chiar stiu. Daca stau sa ma gandesc e ce mi-am dorit. Sa traiesc pe cont propriu fara ai mei, pe banii mei si acestia sa nu imi ajunga. Sa stiu ce-i saracia. Nu ca nu as fi stiut si pana acum. Dar asa am chef acum. Am ajuns la concluzia ca imi place sa fiu singura, sa nu ma atasez de cineva. Ma amuza atat de tare tata care tot incearca sa afle de ce nu am un prieten. Eu refuz sa ii spun din simplu motiv ca nu stiu. Hai ca te las, dar nu inainte de ati spune sa ai grija de tine."

##

"Ma tot intreb ce mai faceti, daca va este bine, sper din toata inima ca totul este roz. Azi sint libera, vb aia e 1 dec, si avind mai mult timp m-am gindit sa iti scriu.Tocmai am primit un mesaj de la o prietena din Italia, draga mie, i-am raspuns, si daca tot sint la capitolul - mesaje pt cei dragi din Italia – era inevitabil momentul. Eu sint bine, cel putin incerc sa fiu, astept cu nerabdare sarbatorile, zilele de serviciu imi dau bataie de cap, am nevoie de o pauza pentru a-mi reincarca bateriile. Iasul a inceput sa imbrace haina de sarbatoare, in vitrine au inceput sa apara braduti, ornamente de craciun, cadouri, e fain. Si eu vreau deja sa imi impodobesc bradul, astept cu nerabdare, chiar daca multi imi spun ca nu mai sint un copil. Imi este dor de vremurile trecute, nu traiesc din amintiri, dar imi este dor de acea atomosfera, de momentele faine petrecute cu prietenii. Acum parca fiecare e mult prea grabit, rutina zilnica nu mai lasa timp de altceva, valabil si pentru mine, dar stiu ca timpul nu mai poate fi dat inapoi, insa poate ca e mai bine asa. Insa dincolo de toate astea viata e faina. Voi ce mai faceti? Cami cum se descurca cu serviciul? Chiar daca nu ma cunoaste, nici eu nu o cunosc, doar din poze si din ce mi-ai povestit, transmite-i salutari, si sper ca in curind vom avea ocazia sa ne cunoastem. Aveti grija de voi Domnul sa fie cu voi si binecuvintarile lui sa se reverse zilnic si din belsug peste voi"

##

"... Cum a intrat a vrut sa se aseze jos imediat la o masa insa eu am indemnat-o sa mergem in separeu, cand a ajuns in fata separeului a inlemnit. Nu s-a mai miscat cateva secunde bune (zicand am gresit ca am venit in Iasi). Pana la urma tremurand a intrat si s-a asezat la masa. Din clipa aceea nu a mai avut curajul sa se uite la mine, cu greu la insistentele mele ma privea in ochi. A intrebat cei cu trandafirul acesta si i-am explicat ca acest trandafir fiind singur si din partea unui baiat acesta reprezinta jumatatea incompleta, iar rosu reprezina sangele, viata, activiatate si pasiune. Si am spus urmatoarele: prin acest trandafir doresc sa-ti fac o provocare, daca accepti trandafirul inseamna ca aceepti provovarea daca nu sa nu-l ia. Alegerea trebuia facuta pe loc. L. m-a intrebat si daca refuzam ce faceai? zic luptam in continuare cu si mai multa insistenta. Zambetul ei arata multumirea si placerea cu care savura acest moment. La un moment dat i-am luat mana stanga cu mana dreapta a mea si i-am sarutat-o, a vrut sa traga mana dar nu a putut, acest lucru emationand-o si mai tare (deveneam tandru si foarte romantic)"

##

"Mie nu prea imi place seminarul de istoria limbii romane, desi facem cu o profa foarte tare si desi studiem texte interesante. Dar de la o vreme studiem numai texte, pasaje din Sfintele Scripturi. Astazi am studiat un pasaj din Coresi - TETRAEVANGHEL - , mai precis pasajul din Ioan care relateaza despre Nunta din Cana Galileii. Care e revelatia? Cind am ajuns la locul in care Mintuitorul i se adreseaza Mamei Sale cu cuvintele pe care noi le stim prea bine "... femeie ce am de-a face eu cu tine? Nu mi-a sosit inca ceasul...." am ramas surprins... ca lovit de o maciuca in cap: in romana veche textul suna asa: Ce e mie si tie, muiare? N-au venit ceasul mieu. Structura care in Romana moderna suna exact asa: Ce ma priveste pe mine si pe tine femeie? Nu mi-a venit inca ceasul. Surprinsi? Pai ar fi bine sa fiti pentru ca de la "ce am de-a face eu cu tine femeie?" pina la "ce ma priveste pe mine si pe tine femeie?" este o distanta semantica de multe mii ani lumina. Cind i-am spus profesorului despre varianta pe care o citesc eu.... a ramas mai socata decit mine. Ea cunoaste si textul din greaca. Si intre a-l crede pe Bartolomeu Anania cu noua lui traducere, pe Coresi, pe Varlaam si pe restul carturarilor romani care au tradus textul Bibliei in graiul romanesc si pe Cornilescu, de cealalta parte (fiindca calitatea de intelectual te sileste sa vezi astfel lucrurile ) eu inclin sa ii cred pe cei dintii. Ce ramine din predicile despre duritatea Domnului nostru Isus Hristos fata de Mama Sa, din toate interpretarile savante sau din in genioasele tentative de a sonda ce era in mintea Mintuitorului cind a spus asta, sau ce grozavie a spus Maria de a primit un asemenea raspuns???? Nimic. Poate un suris de usurare... sau vorba lui Fundoianu: Un cascat in amurg. Ce inseamna lectura comparatista a Bibliei???? Uite ca foarte mult !!!!! Domnul sa binecunteze Scoala Romaneasca."

##

"Oricum acum am trecut spre plaiurile batranetii la cei 19 ani ai mei ce se vor transforma in 20, 21, etc. si nu mai tin cont de ei. Nu imi trebuie Paltinisul... cel putin doar o vila in el... cat despre Noica il am la biblioteca... totusi am nevoie doar de atmosfera aceea de perpetua incordare si surescitare ce domnea pe ste linistea aceea. Probabil atmosfera nu era de la natura, ci de la mine."

##

"Dragii nostri, in afara de emotii, nerabdare, multe noutati nu avem! Vremea este relativ placuta cel putin pina acum cu limite de 5-12 grade. Ideea unei participari la o revista romaneasca a comunitatii romanesti sau chiar la un post de radio local cred ca ar fi o activitate care ti-ar veni ca o manusa. In rest ce sa va spun, bucurati-va de frumusetea lumii!"

M-am intalnit cu Leonardo

Era o camera in muzeu, o mica camera cu oglinzi, doar cu oglinzi, era o camera doar din oglinzi, 8 oglinzi uriase. Ma vedeam in zeci de exemplare. Iata-l pe Edi cel fericit, iata-l pe Edi cel trist, iata-l pe Edi barbat sau copil, sau cu burta, sau cu vise, sau cu negura. Va iubesc! Edi

...

Se pare ca ultimul meu jurnal a starnit diverse reactii, de la, "si totusi ce mai e nou cu tine?", la, "mesajul meu n-ar fi trebuit sa-l scrii". Asa stand lucrurile revin cu fapte si intamplari.

Vineri, asadar, am fost la Vinci. Intalnirea mea cu Leonardo a fost putin cam rece. In fata operei lui, (cel putin in fata a tot ce era expus acolo) e nevoie de o minte inginereasca, in nici un caz de una de "fost poet". Vinci e modelul de comunitate rurala ce traieste doar din turism, si nu unul oarcare, ci un turism legat de Leonardo da Vinci. "Vinceni" au pus toate rotile, toate strungurile, toate oalele, toate armele, toate butoaiele si toate desenele impreuna si astfel au facut un muzeu, o biblioteca, o sala video, o sala de internet, o sala de auditii sau conferinte. Cel mai mult mi-au placut aripile uriase, (probabl o copie) ale masinariei cu care Leonardo si-ar fi dorit sa zboare. Leonardo deborda de energie si imaginatie. Am simtit aceasta privind la tot ce-l preocupa. Un ultim gand, ma intreabam, oare cum ar privi el lumea azi, in mileniul III?

Sambata am fost la Prato, (stiti voi orasul acela aproape chinezesc) in vizita la Fiorella, (o buna amica italianca). Depasite fiind mancarurile si pastele, (nelipsitele paste italienesti) dulceturile si alte acareturi, stam de vorba. Apare si Irina, ucrainianca, de felul ei, care spune: "Voi romanii aveti sansa de a calatori liber in Europa, noi nu. La noi trebuie sa ai peste 45 de ani ca sa poti calatori liber". Imi spun, "nu credeam sa fim noi, romanii, invidiati de cineva", iata ca in fapt, (ca sa nu zic - in fatto) suntem. La plecare intalnim femeia de care are grija Irina, are 93 de ani. Este in curte, imi da mana si imi spune cu suficienta cochetarie, "am 93 de ani". Ati fost priviti in ochi de cineva care are aproape 100 de ani? E tulburator! Un ultim gand, ma intrebam, oare cum priveste ea lumea azi, in mileniul III?

Luni am fost la Chestura, (stiti voi institutia aceia numita Politia, care te tot pune pe drumuri. Nu am reusit sa facem mare lucru, desi ne-am sculat devreme. In schimb am cunoscut un cuplu, el italian, (profesor), ea moldoveanca. Simpatici. El pentru prima data pus in situatia de a sta la o asemenea coada, si in plus, langa "asemenea" oameni, albanezi, marocani, romani, filipinezi. Ea spune: "Noi moldoveni nu avem la Chisnau o ambasada a Italiei, trebuie sa mergem la Bucuresti. Si stiti voi cum suntem tratati la Bucuresti? Ce bine e de voi, apropo, cat mai costa un apartament in Iasi?". Iata un alt popor care ne invidiaza! "Profesorul" imi pare o persoana delicata, e putin stanjenit de tot ce se intampla aici in fata Chesturii. Imi zic, iata un alt cuplu care nu se stie cum e zidit, cum e adunat si cat va dura. Marti am fost in Firenze. Am asteptat-o pe Finica, (o femeie cu o gramada de probleme, pe care incercam s-o ajutam plasand-o intr-o familie aici in Italia). Autogara din Firenze, Atlassib-ul e parcat, dezordine, tiganeala, pachete, strigate. Miroase a aer proaspat romanesc... Edi

...

Despre SSJ

Alin Cristea: "Saptamina trecuta, intr-un schimb de mesaje cu Daniel Bud, ii spuneam cit de mult imi lipseste SSJ, mai ales discutiile dintre noi. Si el si-a exprimat aceasta opinie. Nu te gindesti totusi sa reiei SSJ, poate o data pe luna? Nu cred ca ti-am spus, insa inca din luna mai ma gindesc la un numar din confesional@ despre revistele decedate. Atunci ii scrisesem despre aceasta lui Bojan Dragomir (sper ca nu am combinat doua nume), cel care editase Alo. Ce zici, acem un numar despre SSJ, o mica istorie, o privire analitica asupra activitatii lungi de 4 ani, cu opinii si de la altii, cum ar fi Dan Bud sau ce propuneri mai ai tu?"

##

Aretta Bazdara: "salut . ce mai faci ...???????? bine eu sunt in italia si sunt bine . vii de craciun in torino ??????????? imi este asa dor sa scriu ... sa ma fac auzita . poate am asa multe de spus . as vrea sa fac o revista aici in torino . poate suna a vis ...tu ai putea scrie ???????????. poate vii in torino . te salut cu drag pa"

##

Dragii mei, am iubit enorm SSJ-ul. Pentru mine a fost refugiu, caldura, prietenie, idee, visare, comunicare. Azi nu mai e, azi nu mai pot face nimic. E un exercitiu de viata, desi ce rost au aceste exercitii daca nu se inteleg pildele ce vor sa le spuna. Probabil, in acest caz, talcul pildei este: ce bine ne este azi, (ex-SSJ-istilor) cand suntem anonimi, comuni, tacuti, cuminti. Sarbatori linistite! Edi

...

Dragul meu jurnal,

Stiu ca nu am scris de ceva zile, am amanat intentionat, am vrut sa treaca putina vreme ca sa se limpezeasca cateva lucruri. Si iata ce e limpede pana acum, Camelia are un nou permis de munca in Italia, pentru un an, (asta dupa o noapte petrecuta in fata Chesturii, loc unde am stat cu niste albanezi - ca astfel sa aflu ca in tara lor exista o mica regiune locuita de romani, si nu de azi, de ieri, ci de multa vreme - dar asta este o alta poveste). Ieri, la Firenze, Camelia a semnat contractul de munca, (practic de colaborare) cu asociatia nevazatorilor, si astfel pentru un an si ceva putem discuta de #### de Euro pe luna, (nemultumirea este ca acest contract nu poarta titlul de "contract cu timp nedeterminat", asfel sa fie de folos la documentatia pentru reintregirea familiei si la documentatia pentru reinoirea permisului de munca - pentru ca in fata sus amintitei Chesturi altfel nu valoreaza - cine vrea sa traiasca in Italia va pricepe repede ce hatisuri adiministrative sunt aici pentru straini). Ne-am adresat Paolei - amica italianca - sa facem repede un astfel de contract "nedeterminat" - putin fictiv, dar mult ajutator. Din ianuarie va trebui sa platim chirie, ei bine, chiria este, in lei, de 20 de milioane pe luna...

##

Se pare ca ieri sora mea a nascut un baietel.

Raman dator cu multe lucruri si multe impresii. Da, Italia de Craciun este mult luminata. Da, se fac cumparaturi cu "vagonul". Da, azi facem si noi o salata "beuf" -nu stiu cum se scrie, dar pricepeti voi, sarmale am zis ca nu. Da, am fost din nou la Firenze sa astept pe Mirela, o alta fata ce o plasam intr-o familie de italieni, (pentru o luna - si pentru un castig de 600 de Euro). Da, Seb, amicul meu din Iasi, face sarbatorile in spital. Da, am gasit o pizzerie unde chiar se face pizza. Da, am gasit un net de unde se poate telefona in Romania extrem de eftin. Da, avem si noi un mic bradut de "Natale", l-am primit cadou. Da, am primit si am facut cadouri. Da, va iubesc!

##

"Taiasca Republica Populara Romana!", asa striga un batranel italian intalnit ceva vreme in urma, "de ce striga asa, intreb pe C.", "pai in tinerete a fost la Bucuresti... si a trait o poveste de amor..." Asadar, Traiasca... Edi

...

Au trecut trei luni, peste cateva zile voi pleca acasa, (desi aici e din ce in ce mai mult acasa pentru mine), in acest ultim mesaj nu voi povesti prea multe. Ramane mereu ca necuvintele sa spuna mai mult. De Craciun am fost in Firenze, micul babilon sarbatorea pe Mos Gerila, pe Mos Craciun, pe Babbo Natale, si rar de tot pe Isus. Orasul artelor era putin luminat, putin impodobit, trufas cu faima sa, nici ca mai avea nevoie. Nu sunt italian, nici imigrant, caut de munca, dar caut si de viata, caut si de Iasi. Nu port medalii occidentale, nici portofelul plin, sunt ros si rupt, citesc putin, din cand in cand mi-e dor de tinerete...

##

Am sunat, de la acest net de unde scriu, in dragul meu Los Angeles, la verisoara mea. Acolo era noapte, repeta mereu, plina de emotie: Edi, Edi, Edi. Numele meu. Cine sunt eu, cine poarta acest nume? Uneori eu sunt voi, sunt Mircea, sunt Sabina, sunt Ionatan, sunt Simona, sunt Tudor. Si astfel sunt fericit si indragostit, sunt trist si obosit, sunt aproape de botez, de baptistii de pe Sararie, sau cu-n proaspat punc in brate. Domnul cu voi, ne auzim prin aprilie, mai. Edi

...

Sunt un om destul de ascuns, si pentru mine a scrie ramane un moft, adevarul este: ceea ce traiesc cu adevarat nu stiu a scrie. In aceasta suprema realitate si-n acest nu stiu a scrie se afla multe si exceptionale trairi, si anume, bucurie, tandrete, rasete, ceaiul de dimineata, spalatul vaselor, planuri, mangaieri, painea si cutitul, "bubulutza" sau "bumbulina" sau "iubitica" - Camelia.

Sunt un om destul de ascuns, si pentru mine a rosti ramane dificil, adevarul este: ceea ce traiesc cu adevarat ramane nerostit. In aceasta suprema si incalcita realitate si-n aceasta mutenie a mea se afla multe si exceptionale clipe -cuvinte, si anume, gingasie, asteptatul in statie, masajul talpilor, turta dulce, stersul prafului, alte planuri, nu avem bani, vrem o fata Smara, "vulpitza" sau "vulpoitza" sau "iubitica" - Camelia.

Sunt un om destul de ascuns si speriat, si pentru mine a trai e emotie si nu fapte, adevarul este, ceea ce traiesc cu adevarat ramane doar in doi (Trei)

Sunt turist, dar sunt si in cautare de munca, si sunt si in cautare de mine. Incerc sa respect regulile (permis turistic, intoarcerea acasa la expirarea vizei, etc), nu e usor.

(acest text este o copie a categoriei din blogul http://thesaltstreetjournal.blogspot.com/)

larg - inchis

2007-11-10T07:13:00.000+01:00

Tanarul meu prieten,

Am cunoscut sentimentul si realitatea aceasta a dezradacinarii, sigur, pe o alta parte a pamantului, lasand aproape dureros in urma suma faptelor, sentimentelor, cunostintelor, intamplarilor care ma defineau.

Dragul meu, vezi inca nici nu am inceput aceasta epistola si simt ca trebuie sa adaug, intreaga “suma” amintita mai sus, e drept ma definea, dar dincolo ca zilele se adunau cu fiecare rasarit si apus, intr-un aparent rost si sens al proprieii istorii, nu tot ca am trait, am invatat, am spus, am facut, am promis sau am iubit ma definea. Si asta pentru ca suntem in parte intregi, "cunoastem in parte", traim in parte, iubim in parte – sigur cu intensitate, cu gust, cu culori, cu rani si zavacnirii.

Asadar, dragul meu, in toata aceasta miscare, agitatie, cautare, liniste sau neliniste, e loc, e spatiu, pentru alte definitii, profunde sau nu, groase sau abia trasate. E loc pentru radacini mult mai adanci sau pentru a muta intreg trunchiul, intreaga coroana a copacului ce suntem, intr-un alt colt al acestei gradini – pentru ca nu toti ne bucuram de soare dimineata si nu la toti ne pare rau de umbra venita devreme seara...

Prin urmare, nu pentru ca toate par usor relative, deserte si trecatoare, dezradacinarea nu e cel mai amar gust cunoscut. Sigur, daca nu vorbim de exilul fortat, de alungarea de acasa (din casa), de purtarea prin celule si gulaguri... In plus, adolescent fiind, dintr-o bruma de carti citite, tot am priceput ca pentru formare (ce frumos cuvant) e nevoie de aceste conditii – provocarii: a citi, a conversa, a calatorii.

Noi ne aflam in dreptul acestei ultimei conditii – provocari, si anume “calatoria”. Sigur, nu toate calatoriile sunt esentiale, mantuitoare, provocatoare. Sunt unii ce se impotmolesc in miscare, calatorind fara incetare, excesul acesta nu ne e pe plac. Dar, cunoastem si pe cei care nu pleaca niciodata “fratele fiului ratacitor”.

De ce atata vorbarie, cand totusi ne doare, ne zvarcoleste? De unde sa incepem cand purtam cu noi si radacinile si trunchiul si frunzele vietii noastre?

Eu as incepe cu acest joc, a privii cu ochii larg – inchisi. Si jocul se poarta intre cele ce merita si cele ce sunt de dispretuit. Si jocul se joaca intre ce merita si ce putem abanona linistit. Nu conteaza nici casele, nici slujbele, nici calmul vietii lor, a celor intalniti pe “noul pamant” daca toate acestea aduc amaraciune, neliniste si disperare, tie, dezradacinatului, pelegrinului..

Sararie

2007-11-09T22:43:00.000+01:00

Astazi printr-o amica de la Strajerul am aflat ca tinerii de pe Sararie 32 au o pagina web / blog, am intrat si nu m-am putut abtine sa nu scriu. Iata ce:

"Va salut! Astazi am aflat de aceasta pagina web, am intrat cu curiozitate si emotie. Asadar nerabdator sa vad noul chip al tanarului de pe Sararie (al tinerilor). Perii mei albi ma invata sa nu ma pronunt repede, asadar inca nu stiu sa spun despre "recentul" sau actualul chip al tanarului sararist (despre cel din generatiile anterioare poate as putea povesti cate ceva - am inceput sa merg la tineret pe Sararie in 1987, cand lider de tineret era... - spatiul acesta trebuie sa-l umpleti voi - asta ca sa vad c-am ce stiti despre istoria orelor de tineret sau a tinerilor sararisti in general. Am incetat sa mai merg la tineret in 1998, si incapatanat fiind am mers destul de consecvent). Emotiile despre care vorbeam la inceput tocmai din aceasta zona vin. Dar cred ca nu se poate trai prea mult din trecut, asa cum nici fara el nu se poate. Concluzia e ca imi pastrez emotiile in particular, ramanand sa va mai vizitez in liniste, cu bucurie sau "Incertitudini", sa vad ce a mai ramas din spiritul "drumului sarat" (SSJ), ce aduceti nou si cum va definiti. Pace voua!"

adresa: http://tinerisararie.bycoddot.com/

2007-11-09T22:06:00.000+01:00

Corul bisericii Strajerul din Iasi cantand in biserica baptista de pe Sararie 32

http://www.youtube.com/watch?v=IQiLBGNyDok

Marmelada si sifon...

2007-11-08T08:22:00.000+01:00

Recunosc, era o vreme in care imi placea tare mult marmelada. Pentru a o cumpara mergeam pe ulite pietruite, sub adierea vatului cald de sfarsit de vara. Plopii imi pareau uriasi, frematau melancolic pe voci necunoscute. Mangaiam pietrele drumului cu tenisii mei chinezesti, aveam pantaloni pana la genunchi, inceput de mustata, ochii caprui sub sprancene stufoase, doua, trei cosuri, si asa fiind ma indragosteam de domnisoarele ce imi rasareau in cale. Erau zanele bune ce-mi dechideau drumul spre micuta bacanie. Norii erau albi si jucausi pe cer, iar bacania era plina de parfumuri calde si hranitoare. Cautam iute raftul cu marmelada. Priveam calupul roz si dulce...

In gustul acela omogen si dulceag vedeam uneori, nu ma intreba cum, destinul meu romanesc. Caci simteam ca fac parte dintr-o uriasa “marmelada” roz, in care fiecare dintre noi, desi amestecati, eram asemanatori in saracia, disperarea si umilinta noastra.

Astazi sunt mult mai mofturos, nu mai mananc marmelada, tenisii chinezesti s-au prapadit, bacania nu mai exista, dar nici nu mai cred ca in uriasa “marmelada” roz destinele noastre erau asemanatoare. Dimpotriva, in saracia, disperarea si umilinta noastra eram diferiti. Eram atat de straini unii de altii incat citeam in paradigme diferite prezentul, istoria, comunismul, Securitatea sau cozile.

Abia mult mai tarziu am inteles ca nu traiau in acelasi prezent un mic membru de partid, care credea despre comunism ca e bun, desi sunt cateva abateri si neajunsuri, si un alt mic membru de partid, intrat in organizatie “cu de-a sila”, pentru ca abia a terminat facultatea si, altfel, nimeni nu-i dadea un post de conducere sau pentru ca abia s-a insurat si, altfel, nimeni nu-i dadea o casa.

Sigur, si unul si altul radeau la poantele lui Amza Pelea, tineau cu Steaua si ieseau vara la Ciric, dar asta nu-i facea nici asemanatori, nici solidari.

Asa cum nu cunosteau aceiasi istorie un mic lacatus de la “Nicolina”, ce “se facea ca munceste”, pentru ca ei “se faceau ca-l platesc”, intre timp asteptand deschiderea berariei “Zimbru” si durandu-l in cot de tot ce insemna “mersul istoriei”, si un al lacatus de la “Nicolina”, ce cu efort traversa prin viata, purtand dosare “de nesinceritate politica”, avand parinti pierduti prin inchisori, unchi ramasi fara pamant, si care era apasat de “sensul istoriei”.

Sigur, si unul si altul au terminat liceul la seral, au facut nunta imprumutandu-se la C.A.R. si au depus bani pentru masina Dacia, dar asta nu-i faceau sa-si impartaseasca gandurile, sa se salute pe strada.

Nu era acelasi comunism pentru toti, pentru unii PCR, insemna partidul care i-a saltat cel mai mult pe scara sociala, unii aveau doar patru clase si au fost numiti profesori universitari, altii nu aveau nici un petic de pamant si au fost numiti presedinti de CAP. Pentru altii PCR insemna spatiul demagogiei absolute, a dublului limbaj si a dublei vieti (de piata si de dormitor), si astfel totul aducand a schizofrenie generala. Pentru cei mai multi PCR insemna doar Pile, Cunostinte si Relatii, pentru foarte putini PCR insemna o boala a timpului care a schilodit destine si generatii.

Nici Securitatea nu era aceiasi pentru toti, caci una era sa fii “turnator”, alta era sa fii “turnat”. Una era sa fii urmarit si persecutat, alta era sa spui “nu cunosc, n-am auzit”. Una era sa fii ofiter activ si sa crezi ca a-l schingiui pe Wurmbrand e o datorie patriotica si e un bine pentru tara, si alta era sa fii tot ofiter activ, dar sa simti ca ceva e puterd in aceasta tara, si s-o lasi mai moale, si asta pentru ca batranul taranist Coposu nu e chiar o amenintare, si e mult mai placut sa iesi la o bere “cu baietii cu ochii albastrii”.

Si nu era acelasi lucru sa termini scoala de securitate de la Baneasa si sa visezi ca poate, poate, vei ajunge in garda de corp a lui Nicu Ceausescu, sau sa termini Electrotehnica si sa visezi ca, poate, poate, vei trece granita la Sirbi…

Sigur, toti acestia lacrimau la cantecele lui Irina Loghin, tresareau la filmele lui Sergiu Nicolaescu, si ascultau cu atentie in fiecare seara pe “al dumneavoastra” Nicolae Constantin Munteanu (Europa Libera), dar asta nu-i facea impreuna degustatori ai muzicii populare, ai filmelor istorice si ai “Actualitatii Romanesti” vazute de la Munchen..

Si nu erau aceleasi cozi pentru toti, pentru ca una era sa-l ai pe unchiul Tase sef de Abator, si pe tanti Geta sefa de Aprozar, si alta era sa nu cunosti pe nimeni, sa te scoli la trei de noapte si sa iesi afara-n frig, si sa legi sticla de lapte de grilajul magazinului inchis.

Una era sa crezi prosteste ca lipsurile au sens, pentru ca acesta-i pretul la constructia Metroului, a Casei Poporului, a Canalului si a miilor de blocuri in cartierele “gheto”, iar alta era sa crezi ca suntem condusi de o familie de criminali, care flamanzeste o intreaga populatie.

Sigur, si unii si altii mancau din cand in cand banane, ascultau cu emotie pe Tudor Gheorghe si cu multa sensibilitate pe Aurelian Andreescu, dar asta nu-i facea nici mai satui, nici mai “olteni” si nici mai siderali.

Dragul meu, doar tu stii cat de mult imi placea sifonul. Mai tii minte sticlele acelea verzuii cu manerul ca un cioc de gasca... Pentru a cumpara lichidul gazoz, plin de bule auri, mergeam pe stradute inguste sub adierea vantului de inceput de toamna. Mangaiam pietrele drumului cu tenisii mei chinezesti, aveam bluze pe care desenasem cu carioca steagul Angliei si mestecam guma “Brooklyn”, si asa fiind ma indragosteam de domnisoarele ce imi rasareau in cale. Erau craiesele ce-mi aratau drumul bun spre micuta sifonarie. Norii alergau jucausi, aveau forme vii, iar eu credeam ca sunt ingeri...

Salvatore Lo Piccolo

2007-11-05T20:06:00.000+01:00

"Nasul"

Si asa a vrut bunul Dumnezeu, a schimbat ordinea stirilor si a deturnat atentia de la "Romulus" si de la "rumeni". Cum? O clipa de zabava, inainte de raspunde recunosc totusi ca tonul s-a indulcit, ca lucrurile, ideile, au inceput sa fie mai rationale, mai rezonabile. Dar ce a putut deturna atat de covarsitor atentia italienilor, ce emotii noi vin peste cele deja foarte intinse, ei bine seful, bossul, "nasul", numarul 1 al mafiei siciliene - cosa nostra -, Salvatore Lo Piccolo a fost capturat astazi la Palermo, dupa peste douazeci de ani de cautari. Salvatore a ajuns numarul unu, dupa ce de vreo doi ani, adevaratul "nas", Bernardo Provenzano a fost si el capturat dupa 30 de ani cautari, (Provenzano a fost capturat in "pitoreasca" localitate siciliana Corleone).

Asa da, acum mai zic, vorbim si noi, vorbesc si ei, despre ce cunoastem, despre ce stie intreaga lume, macaroane, mandoline si...

Scoala duminicala

2007-11-04T16:53:00.000+01:00

Despre ceea ce s-a vorbit cel mai putin, despre ceea ce a trecut in graba si neobservat, in "cazul Romulus", in cateva cuvinte voi aminti.

Giovanna Reggiani era membra a bisericii valdese, biserica protestanta cu radacini in trecutul indepartat al Italiei, biserica membra a uniunii bisericilor crestine "BMV" baptiste, metodiste si valdese din Italia, iar in biserica unde era membra Giovanna se ocupa de "scoala duminicala".

Voi zice, fiind nitelus patetic si duios, vai, daca Romulus ar fi mers, in copilarie, la macar cateva scoli duminicale astazi ar fi fost cu mult mai senin si liber! Vai, daca toti jurnalistii si formatorii de opinie, ce zilele acestea "nu si-au dat clipa de ragaz", ar fi mers, macar un pic, la cateva scoli duminicale astazi ar gandi si vorbi cu mult mai responsabil si obiectiv! Da, vai, desi e drept, nu totul sta in prezenta la scoala duminicala!

Vai, si de invataceii ce zilele acestea au ramas fara maestra! Ei, vor fi traind "atat de aproape" cruzimea despartirii de cineva drag. Ei vor fi aflat, de pe buzele tuturor, ca exista o tara numita Romania, unde oamenii sunt "cenusii si murdari", si locuiesc in cotetze si baraci, si ies in strada si fura posete, dau in cap si omoara... Vor fi aflat... Nu vom stii niciodata ce le-ar fi spus Giovanna duminica aceasta...

dulce Romanie, asta ti-o doresc

2007-11-03T14:47:00.000+01:00

(imagine din presa italiana)

Tonul presei si a oamenilor politici italieni ramane radical, in plus azi valul de emotie a ajuns la maxim fiind ziua funerariilor Giovannei Reggiani.

Ieri intr-o parcare a unui supermecato din Roma patru romani au fost batuti violent de o banda de "huligani".

Nu cred ca Italia de dinainte de fapta de care e acuzat Romulus era una angelica, serafimica, o Italie in care toti, impreuna, jucau lapte-gros si leapsa, isi imparteau flori si se tineau de mana... Nu, Italia era (si) o tara a violentei, a lipsei de siguranta, si asta cu sau fara Romulus. Evident ca fara e varianta de optat. In Italia de la Roma in jos incepe un teritoriu plin de surprize, violente si jafuri.

Cred ca Italia de dupa fapta lui Romuls putin se va schimba. Si nu peste multa vreme vom vedea suficiente semne de rasism (impotriva rromilor in principal), iar acestea vor fi roadele mesajelor, discursurilor si reportajelor din zilele acestea.

Rumenii

2007-11-02T08:07:00.000+01:00

(imagine din presa italiana)

Presa italiana, constient sau nu, incita la ura etnica. In toate jurnalele de stirii Romulus, personajul despre care scriam ieri, nu e un acuzat de crima si talharie, ci e un "rumeno". Si cu "rumeno" in sus si cu "rumeno" in jos sunt toate stirile si comentariile. Imaginile insista asupra unei tabere clandestine de rromi din vecinatatea unei statii de cale ferata din Roma, imagini de cotetz si cocina, fuste portocalii si noroi. "Rumenii" cam din aceste cotetze au descins si au coborat la Roma...

Liderul de dreapta, Alianta Nationala, Gianfranco Fini, are spume la gura, si cu "rumenii" in sus si cu "rumenii" in jos da de toti peretii: "acasa, expulzati, toti strainii care nu lucreaza, nu doar delicventii, ci toti cei care nu au un contract de munca!".

Penibil e discursul lor, a presei, a unor politicieni, penibil este si ca unii rromi sunt "rumeni", penibil se simt "rumenii" care sunt casatoriti cu italieni, care muncesc cot la cot cu ei.

Romulus a reusit sa fie in top, toate stirile incep si se termina cu el, dar ce pacat, ni se spune ca el nu pricepe nimic, sta linistit in inchisoare zicand ca a furat doar o poseta, in rest nu a facut nimic. Manaca si nu are tendinte de sinucidere...

sunt bun de vanatoare

2007-11-01T08:44:00.000+01:00

(Roma, Coloana lui Traian)

"Nu vanati romanii, ci delicventii din comunitatea romaneasca" spunea ieri premierul Italiei Romano Prodi. De ceva zile, poate de ceva luni, sau poate de la 1 ianuarie 2007 se discuta mult despre exodul si problemele creeate de romanii din Italia. Doua zile in urma un roman de 24 ani a violat si apoi aproape a ucis (e in stare de coma profunda) o femeie italianca la Roma. Nicolae Romulus Mailat este acuzat de aceste fapte.

Cateva ironii triste, Romulus ucide la Roma! Romulus e denuntat la politie de o romanca (romma), ce surprinzator (sau ironic) cu simt civic cheama politia. Romulus face probleme sau doar da apa la moara primarului Romei Walter Veltroni care din motive usor de inteles sau doar calculate politic nu prea iubeste romanii (rommi) - cred ca prea mult nu face diferenta. E drept ca la Roma sunt si cei mai multi romani din Italia, asadar "usor" vizibili. Ziarele si televiziunile vuiesc, ce ne facem cu Romulus si cu ai sai compatrioti? Sunt ei UE-isiti sau inca extracomunitari? Pana se vor linisti apele ii "multumesc" lui Romulus ca m-a facut bun de-a fi vanat.

Uite asa

2007-10-31T17:12:00.000+01:00

"La Bacau, la Bacau, intr-o mahala, s-a intamplat, s-a intamplat, mare dandana". E vocea lui Andrei Plesu, e pianul lui Johnny Raducanu, e ritm de bodega, de abandon. De fapt, suntem la Tescani, intr-un conac ce a apartinut cuplului George Enescu & Maruca Cantacuzino. Suntem in plin "domiciliu fortat", Andrei Plesu nu poate fi vizitat si nu poate parasi Tescaniul. El "plateste" pentru solidarizarea cu Mircea Dinescu, gura sloboda si nastrusnica a sfarsitului comunismului in Romania. In primavara aceia (martie) murea Nicolae Steinhardt, eu mergeam la orele de tineret ale lui Danut Manastireanu, iar "greii" de acolo talcuiau intelesurile cartii Minima Moralia.

(Bacau)

"La Bacau, la Bacau, intr-o mahala, s- intamplat, s-a intamplat, mare dandana". Vocile sunt libere, placute, de berarie muncheneza. E vocea lui Andrei Plesu, e vocea lui Johnny Raducanu, e ritm, e prietenie si relaxare. De fapt suntem sub vizorul Securitatii, la Tescani. Suntem in anul 1989, ne luam zaharul si uleiul la cartela, vedem filme pe rupte in noptii albe de "video" si abia asteptam vara... Toate intr-o amestecatura de tristete si bucurie, de intuneric si lumina, de goliciune si profunditate, de indiferenta si daruire.

Astazi, dupa aproape 18 ani, am usoare dubii ca Andrei Plesu si Johnny Raducanu ar mai putea canta cu aceiasi "voiosie". Se intelege de aici ca regimul de "trista amintire" permitea totusi placute, particulare si neuitate amintiri? Sau se intelege ca actuala si incontinuoare originala democratie romanesca ne-a c-am taiat "cheful"?

Ei bine

2007-10-28T17:53:00.000+01:00

Prima mea experienta ca "jurnalist" a avut loc prin anii 1995 - 1996. La invitatia unui bun prieten, Tudor, am inceput sa scriu o melancolica si dulceaga rubrica - Miezonoptica - in revista (lunara?) Curierul Crestin. Revista aparea (apare?) la Timisoara si era editata de un tip Florin T.

Miezonoptica e acel tip de poem despre care "decent" fiind nu voi vorbi, dar nu pot tacea cand imi aduc aminte de hartia "deja uzata" a revistei, cand pentru a intra in continutul ei, pentru a deschide revista, trebuia s-o tai cu atentie si cu abilitate cu-n cutit sau altceva.

Curierul Crestin era un tip de mozaic (de tocanita) cu de toate, de peste tot, putintica reclama, etc-uri. Nici o rubrica clara, personala, care sa dea identitate revistei (nici un punct de vedere).

Sigur, si "tocanita" la limita e un punct de vedere... Dar nici nu ma indoiesc ca sunt suficienti evanghelici care nu vor, nu asteapta si nu cer mai mult de la o revista.

Curierul Crestin era tipul de revista boutique, o mica afacere de familie, un tip de mreaja pentru "pestii grasi si sponsorizatori made in USA".

Am renuntat la Curierul Crestin (dupa nu stiu cate numere) din solodaritate cu Tudor (care renuntase din motive financiare - cred -). Dar, ceea ce ramane este emotia debutului, cititul propriilor texte cu infrigurare si sete.

Tiramisu

2007-10-26T22:21:00.000+02:00

Marius Cruceru, intr-o recenta postare pe blogul sau la patratosu ne recomanda, noua, incepatorilor si codasilor din top cateva retete pentru consistenta, aroma si dulceata unui blog.

Cum vreau ca si blogul meu sa fie "onorabil" sunt gata sa invat si sa pun in practica.

"Intr-o zi scrieti despre masini, intr-o alta zi despre ceai...", cum nu am masina, si cum nu ma prea pricep la ceaiuri, va voi povesti despre tiramisu.

Prajitura feliata si insiropata e protejata la extremitati de un usor praf de cacao. Drumul spre "trage-ma in sus", la inceput, pare a se asemana cu pregatirea unei calatorii spre un desert caramiziu. Dar esti linistit, stii ca imediat ai un biscuite de sprijin, o ricotta de popas.

Prajitura feliata cu gust de cafea, ma emotioneaza si ma pune pe ganduri. Ooo, cum nimeni nu stie si cum nimeni nu banuieste cat de mult am nevoie sa fiu tras in sus!

cuvinte la schimb

2007-10-23T21:41:00.000+02:00

In ultima vreme sunt mult mai prezent si mult mai atent la viata grupului cuvinte la schimb. Am avut prilejul si harul sa cunosc personal nascatorii si "zidarii" asezatori ai primelor caramizi.

O vreme buna, SSJ-ul, revista electronica ce o vreme am condus-o, a promovat grupul cuvinte la schimb (ba chiar, desi astazi - ca dintoteauna - nu are importanta, Teo Stanciu si Ionatan Pirosca sau cunoscut prin intermediul SSJ-ului).

La primul numar al revistei electronice cuvinte la schimb (prin anii 2002?) mi-a facut mare placere sa scriu la posta redactiei (a noii redactii) un mesaj de bun venit pe aceste mari involburate ale internetului (o faceam in calitate de vechi "lup de mare"...).

Peste anii, prin 2004, dupa disparitia SSJ-ului, simtind lipsa scrisului si nevoia de a scrie, am inceput un jurnal - jurnal din Est - scris pe cuvinte la schimb. Atunci a fost singura si ultima oara cand m-am manifestat creator pe grup. In rest am avut din cand in cand mici interventii, mai mult sau mai putin gandite, mai mult sau mai putin necesare, mai mult sau mai putin obiective. (Despre jurnal si acum regret ca grupul nu scoate un al "n-lea" volum dedicat nu poeziei, ci nuvelelor, jurnalelor, eseurilor).

Anii treceau, din cand in cand intram sa vad ce se mai petrece pe grup, uneori ma bucuram, alteori nu.

Acum, din pacate intru cu-n usor imbold de telenovelist (ia sa vad ce se mai intampla in episodul acesta intre Teo, Ionatan sau Catalin?), si nu imi place, si nu imi doresc.

De vreo luna chiar mi-am propus sa nu mai intervin. Mi-am zis: "din clipa aceasta ori spun ce gandesc, si poate ranesc, ori tac". Nu imi place sa fiu pus intre doua parti. Nu imi place sa aleg intre oameni pe care ii iubesc.

Cred totusi ca Ionatan sufera de sindromul de care am suferit si eu: "sindromul nascatorului" (in cazul meu SSJ-ul). Apoi cred ca el iubeste cu disperare grupul, dar face, totusi, sa dispere si altii. Imi pare ca traverseaza o perioada in care toate sunt extrem de clare si toate sunt extrem de confuze.

Cred ca Ionatan sufera de sindromul de care am suferit si eu: "sindromul panicii" (in cazul meu panica ca SSJ-ul se duce la vale). Da, poate grupul se duce la vale, dar vai, ce frumosi sau facut pruncii, ce bine s-a copt via. Ce maturi si carturari sunt astazi novicii de ieri. Si, vai, cum "mama" sau "vierul" nu poate accepta, nu e pregatit sa intre in vie...

SSJ-ul a murit, si ma bucur ca nu sufocat de mine...
SSJ-ul a murit, ma bucur ca peste ani pot privi senin inapoi.