duminică, 11 noiembrie 2007

Permesso di soggiorno (Perspective 2005)

Permesso di soggiorno (I)

O buna prietena, Alina, imi spunea ieri: "Stii cat castiga jucatorul de fotbal Francesco Totti? O mie doua sute de euro pe minut! De cand am auzit aceasta stire, nu pot sa mi-o mai scot din cap".

Zambesc, aici se discuta mult despre bani, despre cum sa-i faci cat mai usor sau mai repede. Se discuta despre drepturi banesti, zile sau ore libere. Despre batranica mea, batranica ta, batranica ei, 'panolone', trei mese pe zi, pastile. Se discuta despre apartamentul, pamantul sau 'Vasile' lasat acasa, se discuta rau despre italieni, despre Questura, despre acte - fara acte.

Si eu discut, acestea, altele. Dar, iata acum trebuie sa scriu. Imi pare greu, complicat, usor fara sens. Dupa patru ani cu SSJ, dupa "Jurnalul din Est", scris pentru cei de la Cuvinte la Schimb, iata-ma din nou intr-o noua revista, la o noua rubrica. Si ce sa scriu? Oare vei citi tu aceste randuri?

Motto: "Sa ai un plop in care sa te sui..."

Primul "permis de duca", de plecare de acasa, l-am primit pe la 19 ani. Citisem undeva ca sunt doar trei cai pentru a te forma, si anume: a citi, a calatori si a conversa. La aceasta, adaugam facand pe desteptul si aratand ca am priceput: "ba, depinde ce citesti, depinde unde te duci si depinde cu cine vorbesti!".

Cerusem "permisul de duca" nu pentru ca citisem mult si acum venea vremea calatoriei sau a palavragelii, ci doar pentru a raspunde banalei ispite de a fugi cuminte si in regula de acasa. Nu cautam nici marea intalnire si nici marele Starnitor -Intarzietor. Inca nu auzisem de acestea, ci cautam o alta cetate, cu alte chipuri de fete, cu alte feluri de dulciuri si alte gusturi de iaurturi.

Am nasul borcanat si sparancene stufoase. In acea vreme ma imbracam cu blugi originali, cumparati de la arabii ce erau cazati in complexul "Tudor". Eram un ignorant, nu stiam prea multe despre Cluj (acolo vroiam sa ajung), cunostintele mele incepeau de la cele 'usurele', un Compact/Fata din vis, un Semnal M/La fereastra ta, pana la cele mai serioase, Lucian Blaga sau Doina Cornea (eu, mare ascultator de 'Europa Libera' tremuram pentru ea, printre bruiaje, in dormitor...)

Cum in cetatea Moldovei nu sunt cetateni de o alta etnie in mod semnificativ, imi imaginam lucrurile cele mai nastrusnice despre maghiari. Adoptasem din folclorul de printre blocuri idei negre despre ei, (drept este ca multa vreme nu am stiut ca exista judetele Harghita si Covasna). Asadar plecam sa-mi intanesc stihiile, limitele, balaurul cu doua limbi. Plecam sa vad ce-mi spune departarea, translocarea - eu vazut in alte oglinzi.

Coborat din tren, stiti dumneavoastra - din trenul acela accelerat ce se taraie intre Iasi si Timisoara pe durata a 13, 14 ore, aveam teama in suflet. La orice colt de strada putea fi un ungur. Ei bine, baiet fiind nu stiam macar ce inseamna o zi hoteliera. Nu stiam nici cand incepe, nici cand se termina o asemenea zi. Pentru mine timpul se scurgea in ritmul serviciului meu, al duminicilor la biserica, al iesirii prin cofetarii, al plimbarii prin Copou. O prima lectie - o alta masurare a timpului. O a doua lectie - a vea rabdare pana la implinirea lui (nu peste multa vreme am stat opt ore intr-o sala de asteptare, atunci am invatat sa privesc chipuri, bagaje - destine - destinatii).

Clujul, anilor '87 era fascinant. Curat, pestrit, cuminte. Apoi, primitor, romantic, verde. Desi dorul de casa ma inabusea, nu regretam o clipa unde sunt.

In loc de concluzie: Prima mea iesire sau evadare a fost plina de momente penibile sau caraghioase, dar si dragute ori vii. Muscasem dintr-o mica felie numita independenta, responsabilitate, curaj. Mai tarziu aveau toate sa-mi foloseasca.

...

Permesso di soggiorno (II)

Un amic simpatic, Giovanni, imi spunea ieri: "Aici, in Italia, cand esti angajatul unei firme, tu trebuie sa arati patronului ca are nevoie de tine, ca tu aduci profit firmei sale. Tu esti in firma pentru banii patronului, dar si pentru banii tai".

Zambesc, asadar avem de aface cu o alta perspectiva asupra muncii. Realitatea este ca strainilor li se cere sa fie dublu performanti, sa puna de doua ori mai mult osul la treaba. Atat de mult ajung sa puna osul la treaba incat o zicala locala spune: "Daca ne vin in oras mai multi chinezi trebuie sa construim mai multe maternitati, daca ne vin in oras mai multi romani trebuie sa construim mai multe spitale de urgenta".

Motto: "Aseara am stat de vorba cu plopii si cu vantul"

Un alt "permis" de duca, de "aplecare" peste randuri, l-am primit pe la 13 ani. Atunci am inceput sa citesc mult, orice, la intamplare. Mama mea avea trei mari pasiuni, bibelourile, mileurile si cartile. Cum primele doua imi sunt si astazi inacesibile, am simtit o mai mare prietenie fata de a treia ei pasiune, cartea.

Scormoneam cartile pe nerasuflate, dar mai tarziu aveam sa aflu ca sunt doua varste ale lecturii. Prima, cand citesti tot ce-ti cade in mana, iar a doua, cand citesti atent si selectiv. La aceasta adaugam facand pe interesantul si aratand ca am priceput: "ba, trebuie sa ajungi sa ai gusturi, mofturi si pretentii!". Si tot mai tarziu aveam sa aflu ca daca nu citesti o carte la varsta potrivita nu o mai poti savura niciodata.

In acea vreme colectionam timbre si capace de iaurt.

Se construia cu mare tam - tam Magistrala Albastra, iar cu o sinistra tacere Casa Poporului. La alimentrara Olimp erau la vanzare mii de creveti vietnamezi, dar erau si la alimentara Minerva si se gaseau si la alimentara Neptun. Poza tovarasului secretar general al partidului era postata la Gara, dar era postata si in Podu Ros si nu lipsea nici din Copou. Peste tot scria ca cineva sau ceva trebuia sa traiasca (traiasca RSR, traiasca PCR, traiasca prietenia cu URSS). Copii isi intreabau mamele: "Daca am sa fiu cuminte o sa ma iubeasca tovarasa Elena Ceausescu?".

Eu bajbaiam prin... biblioteca pentru toti si prin colectia romanului de dragoste a editurii Eminescu. Intuiam ca undeva sunt si marile carti sau marii autori. Intuiam ca o carte te trimite la o alta, intr-un sir nesfarsit. Citeam si nu stiam prea multe despre imaginatie, discurs, expresivitate. Si nici despre identitate, claritate, destinatie. Dar nici despre curaj, intrebari potrivite, sensul tare sau moale al lucrurilor. Poate nici astazi nu stiu prea multe despre acestea. Ele fiind schimbatoare, trecatoare si inselatoare.

In acea vreme colectionam postere cu Beatles si surprizele de la gumele de mestecat turcesti.

Se construia cu mare tam - tam metroul Bucurestean, iar cu o suspecta discretie Bulevardul Victoria Socialismului. In alimentarile Olimp, Minerva si Neptun erau la vanzare zahar si ulei, dar numai la cartela. Cu totii paream asemanatori in saracia, greata si disperarea comuna (vai, cat de fals era!). Pocaitii primeau pachete, iar pastorii visau la o plecare in State sau macar la Dacia Breack - de saptezeci de mii. Indragostitii isi ofereau cu candoare biscuitii Eugenia, iar copii jurau pe... cravata lor de pioner.

Eu bajbaiam prin... secolul XX al editurii Univers si prin clasicii literaturii universale. Intuiam ca nu e deajuns sa citesti o carte, ci trebuie sa citesti un autor. Intuiam ca nu e deajuns sa citesti un autor, trebuie cititi toti cei aflati in jurul lui. Citeam si nu stiam prea multe despre frumusete, gingasie, farmec. Si nici despre rabdare, suferinta, ascultare. Dar nici despre noroi, tradare, ura. Poate nici astazi nu stiu prea multe despre acestea. Ele fiind vorbe, imnuri, amanunte.

In loc de concluzie: nu se poate trai doar din (in) lecturi, adica in spatiul lor virtual. Cred in trairea vietii concrete, reale, imediate.

...

Permesso di soggiorno (III)

Un domn ciudat, Brizzi, imi spunea ieri: "Femeile care fac asistenta batrani sunt sclave de buna voie. Sunt sclave pentru ca nu ele decid ce manaca, cat dorm, ziua lor libera, cat de mult sa munceasca, cand sa se spele si cati bani sa primeasca.

Sunt sclave pentru ca nu ele decid daca sa li se zambeasca, daca sa li se spuna o vorba buna, daca sa aiba intimitate. Sunt sclave, ele inghit in sec umilintele si nedreptatile, iar pentru acestea nu se pot plange nimanui. Ele stiu ca sunt mii de alte femei gata sa le inlocuiasca. Aceste mii de alte femei sunt si ele sclave, ele asteapta sa fie alese, dar stapanii, mofturosi, privesc la varsta, culoarea si nationalitatea celei pe care o vor alege. Sunt sclave desi cunosc momente de libertate sau calm, desi se afectioneaza de stapanii lor.

Sunt sclave desi primesc un panetone de Craciun si zece euro in plus ca sa sune acasa, in tara lor. Da, aceste femei sunt sclavele, invizibile si fara destin, care isi risipesc anii tineretii langa batrani amnezici, invalizi, muribunzi". Zambesc amar.

Motto: "Toate-s aproape si departe, si parca-s leganat de ape"

Un alt "permis de duca", de a iesi in "imponderabilitate", l-am primit pe la 18 ani. Citisem undeva ca sunt multe priviri si surasuri care ti se strecoara pe drum, dar pleoapele si buzele care oglindesc adevarul trebuie sa fie ale tale. Si citisem ca la inceputul tuturor promisiunilor si in fata tuturor ademenirilor tu trebuie sa asculti de acest: "Cunoaste-te pe tine insuti!", asa cum inaintea tuturor dezmierdarilor si in apropierea tuturor parfumurilor tu trebuie sa asculti de acest: "Nimic prea mult!". La acestea adaugam facand pe ganditorul si aratand ca am priceput: "ba, in hatisul acesta plin de alegeri si tentatii, balansand intre Cuvant si vorbe goale, fericit sau ranit, tu trebuie sa ramai credincios si dilematic, indragostit si natang, curajos si blajin!".

Cerusem "permisul de duca" nu pentru ca eram atat de frumos si atat de viteaz, gata sa ma iau la tranta cu amurgul si cu rasaritul, cu ploile si cu plaja, cu albul si cu negrul si cu griul dintre ele, ci pentru ca imi puneam problema lungimii... nasului meu. Nu cautam marea intalnire si nici marele Povestitor - Ascultator. Inca nu auzisem de acestea, ci cautam cate ceva despre tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

In acea vreme imi placea halvaua.

Unii citeau cu interes Scinteia, altii citeau cu placere Neckermann si PIF. Unii fredonau: "Macarale rad in soare" si "Trenul galben fara cai", altii, mai curajosi, fredonau: "Mugur de Fluier" sau "UTC-istii de azi, RFG-istii de maine". Unii citeau cu sete poetii si romancierii realismului socialist, altii pandeau prin librarii cenzuratele: "Cel mai iubit dintre pamanteni" de Marin Preda sau "Viata pe un peron" de Octavian Paler. In alimentarile Olimp, Minerva si Neptun scria: "Nici o masa fara peste!", iar copiii jucau "lapte gros" si strigau: "In oceanul Pacific inota un peste mic!". Sergiu Nicolaescu facea filme despre voievozi sau eroii comunisti, unii digerau bine salata aceasta rosie de Burebista si carnetul de partid, altii, mai pretentiosi, cautau sa vada Reconstituirea de Lucian Pintilie, Concurs de Dan Pita sau montarile teatrale ale lui Liviu Ciulei.

Eu eram, in aceasta lume a dublei realitati, entuziasmat sa merg la orele de tineret ale lui Danut Manastireanu. In acea lume si la acele "ore" am invatat cate ceva despre libertate, rezistenta, siretenie. Cate ceva despre a spune lucrurilor pe nume, valoare, martiraj. Cate ceva despre speranta, incredere si efort. Mai tarziu aveam sa vad ca multe le-am invatat binisor, dar cel mai multe "destul de insuficient".

In acea vreme beam mult Brifcor.

Unii se bucurau de "originile lor sanatoase", ei votau Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste, cumparau timbre de doi lei, ajutand la lupta pentru pace, altii erau terorizatii de antecedentele lor mai putin sanatoase, ei aveau parintii si bunicii morti prin puscariile comuniste, auzisera de Corneliu Coposu si ii pastrau o tandra amintire lui Mihai I.

Unii participau activ la sedintele de partid, facand demascari, critica si auto-critica, in lumina Tezelor din iunie si a Decretului 400, ei luptau pentru recuperare, reciclare si refolosire, dar si pentru frigiderul Arctic si masina ARO, altii, mai putini, participau la diferite grupuri de apartament, luptau pentru supravetuire, o carte buna si cateva zile la Baile Felix.

Unii participau din toata inima la Cantarea Romaniei, si dedicau tovarasei academician doctor inginer toata creatia lor, altii, mai obisnuiti, puneau muraturi, faceau dulceata de gutui si nu lipseau de la slujba de Inviere. Recrutii cantau beti: "Drumu-i lung, armata-i grea, pan' la liberarea mea", iar copiii jucau "noua pietre" si strigau intreband: "Tara, tara, vrem ostasi! Pe cine?".

Pocaitii erau umiliti, marginalizati si persecutati, dar unii dintre ei erau turnatori, "ciori vopsite" (prostia si badarania nu erau simple accidente in spatiul evanghelic), si pasaportisti (daca s-ar fi putut mai mult de un sfert dintre evanghelici ar fi emigrat in Statele Unite).

Eu eram, in aceasta lume a unora si a altora entuziasmat si ravasit sa merg la Costinesti. In acea lume si pe acele plaje am invatat cate ceva despre iubire, daruire, lene. Cate ceva despre: "Buna seara, iubito, te astept ca si cand...", despre Holograf si Iris (ce cantau toata vara pe acolo), despre festivalul filmului pentru tineret, despre tabuuri si obscuritate. Cate ceva despre grauntele de nisip, neinsemnatate si vraja marii. M-ai tarziu aveam sa vad ca multe le-am invatat "asa si asa", dar cel mai multe nu le-am invatat deloc.

In loc de concluzie: nici azi nu stapanesc cu precizie cunoasterea de sine, dar, evident surad ca un "vulpoi" batran. Ma impac mai bine cu: "Nimic prea mult!"

Legenda: Motto 1 - Anda Calugareanu / Sa ai un plop, Motto 2 - Mondial / Pe harta Europei, Motto 3 - Mircea Bodolan / Ranitul dintre linii

...

Permesso di soggiorno (IV)

O amica, venita de cinci luni aici, Rodica, imi spunea zilele acestea: "M-am indragostit. Baiatul e albanez... Si ce daca e albanez, albanezii nu sunt si ei oameni? E parchetar sau faiantar, dar acum a ramas fara munca. Pentru mine s-a lasat de fumat si e gata sa se pocaiasca! Desi nu grozav de frumos cred ca o sa ma fidantez (logodesc) cu el. M-am hotarat sa raman aici, chiar daca nu am acte si chiar daca venind am intrerupt liceul. Nu ma mai intorc in tara, nu am la ce".

Zambesc ciudat, asadar o alta poveste de amor sub cerul albastrui si printre zidurile mucegaite ale Italiei. Badantele (femeile ce fac asistenta batrani) se indragostesc! Parchetarii si faiantarii suspina primind bip-uri galese... Poate doar incalcitul context al vietii ne face sa ne numim "badanta", "muratore" (zidar), "vivaist" (horticultor). Si poate doar regulile reci si stramte ale UE, ale carabinierilor si ale lui Berlusconi, ne fac sa ne numim extracomunitari, clandestini si emigranti. Si de ce nu, poate in fiecare "badanta" este o Julieta iar in fiecare zidar un Romeo. Poate aceste povesti de amor interculturale, ecumenice si interetnice sunt reale, iar aceste promisiuni, vise, "parole", sunt adevarate. Si poate asa cum canta Toma Caragiu impreuna cu Anda Calaugareanu, fiecare cuplu poate spune despre el: "Siamo la copia piu bella del mondo...". Totusi, poate suntem cu adevarat doar "badante" si "faiantari", personaje secunde si de mana a doua. Poate UE are reguli juste, carabinierii au de ce sa se planga iar Berlusconi, in cazul acesta, are dreptate. Si poate Julieta si Romeo nu se afla in oricine, iar relatiile de amor interculturale, ecumenice si interetnice nu sunt cele mai reusite.

O alta amica, venita de cinci ani aici, Cristina, imi spunea zilele acestea:" Ce urata imi pare limba romana, aproape grosolana. Fratele meu are antena parabolica si prinde televiziunile romanesti, cand merg la el acasa si televizorul e deschis ceva imi suna nefiresc. In schimb, ce melodioasa imi pare limba italiana". Zambesc neaprobator, asadar avem de aface cu un refuz de identitate nationala. Dupa ani de zile de spalat ciorapi si pijamale italienesti apar probleme cu limba romana, cu frumusetea ei. Dupa ani de zile de spalat podele si wc-uri italienesti, avem probleme cu Eminescu si cu cuvantul "dor". Am plecat prea repede de-acasa, nelasand in urma cuvantul: "te iubesc", parcuri infrunzite, biblioteci rascolite si, nu in final, marturisirea: "azi Domnul e Pastorul meu!", toate in limba romana. Si apoi cand vii la optsprezece ani aici nu ai timp sa afli ce merita si ce nu merita pretuit, iubit, cunoscut, apreciat si de nelepadat din tot ce inseamna Romania.

Dar poate, totusi, Cristina are dreptate, poate ea e satula de ATLASSIB-urile ce toarna zilinic romani in Italia, de mizeriile ce le fac pe aici. Pentru ca atunci cand urci in ATLASSIB nimeni nu te intreaba daca l-ai citit pe Patapievici si pe Liiceanu, daca ai auzit de Florian Pitis si daca ai ras de Grigore Vasiliu Birlic, daca ai vazut manastirile din nordul Moldovei si capitala Romaniei, Bucuresti. Nimeni nu te intreaba daca ai un unchi, nenea Mitica, care repara ceasuri si masini de cusut, sau o matusa, tanti Maricica, care face cozonaci si placinte poale'n brau. Adica de acei oameni simpli care nu au nici o vina ca vorbesc doar romaneste si nu au iesit niciodata din tara. In ATLASSIB nimeni nu te intreaba daca ai bun simt si ceva carte, tot ce ti se cere este sa nu-ti fie greata... Tot ce regret e ca Cristinei nu-i spune nimic refrenul: "Mi-e dor de gropile de acasa si de asfaltul ciuruit, mi-e dor de-o ciulama gustoasa...".

Un bun amic, venit de treisprezece ani aici, Cip, imi spunea zilele acestea: "Sunt proaspat intors din Statele Unite. Bai, America nu se compara cu Italia prin nimic. Aici, la noi, daca intri intr-o firma, din prima pana in ultima zi tot strain esti, tot rau privit esti. America este cu adevarat diferita, si asta pentru ca e o tara de emigranti, fara bariere si fara prejudecati! Bai, am fost in Atlanta, statul acela din Sud, care la dat pe Martin Luther King. Sa vezi ce mult a schimbat un om o lume. In acest oras am fost inghitit de distantele uriase, dar cucerit de amabilitatea tuturor. In America toata lumea zambeste, toata lumea e politicoasa, si apoi unde ai vazut ca aici, in Italia, sa poti face o poza cu un Carabinier. In America faci poze cu oricine si iti face poze oricine. Am zambit vazand atat de multa lume cu adevarat grasa, (sunt o gramada de restaurante in care aproape nu platesti nimic), dar am zambit si cand, la New York, la Madison Square Garden, am vazut poza Nadiei Comaneci. In America se simte in aer vantul oportunitatilor si al libertatilor. Am stat trei zile in New York, la trei noaptea ma plimbam prin Broadway, fara teama. Dragul meu, am treisprezece ani de Italia, acum nu-mi lipseste nimic, dar, fara ezitare, de maine as pleca defintiv in Statele Unite".

Motto: "Mai e putin, mai e un pic. Pana la marele nimic"

Un alt "permis de duca", de a rataci cu prudenta, l-am primit pe la 17 ani. Citisem undeva ca: "filosofii vorbesc intodeauna despre ceea ce nu ni se intampla, dar despre ceea ce ni se intampla nu se incumeta sa vorbeasca nimeni", la acestea adaugam facand pe ingrijoratul si aratand ca am priceput: "ba, ce ni se intampla?".

...

Permesso di soggiorno (V)

Un domn amabil, Francesco, imi spunea zilele acestea: "Pentru mine e limpede ca francezii si olandezii au spus nu tratatului constitutional european fara sa fi citit temenic acest text. Nu e vorba nici de o suparare ca acest tratat nu consemneaza mostenirea daruita de Crestinism Europei, consemnare dorita de unii, dar respinsa cu succes de altii. Sa fim seriosi, nu e vorba de un protest al piosilor si al milostivilor crestini. Francezii si olandezii nu sunt chiar atat de speriati de introducerea euro, desi nu-ul tine de monezi, de portofele sau de alte investitii. Dar nu sunt speriati, peste poate, nici de procesul de extindere, desi odata cu primirea celor zece tari Europa a avut o usoara "indigestie", asa cum odata cu primirea Romaniei si Bulgariei, Europa va avea serioase "crampe", problema ramane la "blocajul intestinal" produs de o eventuala aderare a Turciei. Romania si Bulgaria vor adera, dar cred ca data aderarii va fi schimbata cu un an, in confuzia generala acum se calca usor ca pe carbuni aprinsi...

Pentru mine e clar ca nu-ul tine doar de bani, de multi bani, ce unii simt ca pleaca din buzunarul lor, spre buzunarul altora (si ce are europeanul din Paris cu europeanul din Bucuresti?). Acest nu este o manifestare a unei forme de egoism general, care reprezinta o suma de egoisme individuale". Zambesc dus pe ganduri.

Un cunoscut, Cornel, imi spunea zilele acestea: "Cel mai rau imi pare si cel mai greu imi vine, aici departe de tara, atunci cand pierd evenimente importante din viata prietenilor mei sau a rudelor mele. Au fost nunti la care nu am putut sa merg, se casatoreau prietenii mei cei mai buni. In acele clipe gandeam la bucuria lor si ma intorceam istovit acasa. Trecuse o zi in care carasem saci cu ciment sau roabe cu nisip, sub soare sau ploaie, printre albanezi si marocani, incercand sa vad chipurile mirilor, sa aud "multi ani traiasca!", dar tot ce auzeam era sunetul departarii, al insingurarii. Teama cea mai mare o am atunci cand deschid telefonul dimineata. Am primit pana acum doua sms-uri: "vesti proaste, a murit unchiul Lica sau a murit verisorul Iancu". Atunci stiu ca urmeaza o zi in care sacii cu ciment si roabele cu nisip vor fi purtate mai incet, soarele si ploaia vor fi mute, albanezii si marocanii nu conteaza, nici cei cinci sau sase euro pe ora. Stiu ca ma voi intoarce istovit acasa, ca voi fi incercat sa revad chipul lor, sa revad ultimile zile impreuna, ultimile cuvinte auzite de la ei. In acele momente nu incetez sa ma intreb "de ce sunt aici si cat timp voi mai sta?", "cate nunti si cate inmormantari trebuie sa pierd pana ma voi intoarce acasa?". Zambesc fara sa stiu ce sa spun.

Un bun amic, Marian, imi spunea zilele acestea: "Acum cand toata lumea se gandeste la vacante si la relaxare, eu si sotia mea suntem in cautarea unei locuinte. Am stat cateva luni ca sub-chiriasi la un roman. Propietarul a venit si ne-a spus ca intr-o luna vinde apartamentul, nu ne-a lasat prea mult timp de respirat. Nici nu poti realiza ce problema serioasa este gasirea unei locuinte aici. Sunt multi italieni care nu inchiriaza la straini (din teama ca inchiriind la unul vin zece dupa el, si astfel ajung sa stea claie peste gramada), asa cum sunt la fel de multi care inchiriaza doar la straini, si asta pentru a lua o chirie piperata. O chirie medie este de 500 de euro pe luna. Imagineaza-ti ca dai banii acestia fara sa mai pui in calcul celelate consumuri. Sunt multe agentii imobiliare la care te poti adresa, dar ele cer trei chirii in avans, din care una si-o opresc ei. Cum sa dai 1500 de euro din prima, cand doar eu lucrez, si nu usor, si nu pe bani multi. O alta varianta este reteaua de cunoscuti pe care o ai. Prin recomandare poti cunoaste o casa si o familie buna. Cum se vede din Romania toata aceste poveste? Pai cum sunt o multime de femei ce fac asistenta batrani, ele intretin despre "a locui in Italia" cateva idei deformate. Cunosc femei care de patru, cinci ani, nu platesc nici un consum. Ele ajung sa creada ca apa curge de la sine, ca lumina e gratuita si gazul e doar ceva util. Ce zici, ma poti ajuta?". Zambesc preocupat.

Motto: "Era o fantana cu cumpana grea, cu apa salcie si calda si rea"

Un alt "permis de duca", de cunoastere a lumii l-am primit pe la 20 de ani, citisem undeva povestea unui un om care a plecat sa cunoasca ce este viata, el a spus cetatii unde locuia: "plec sa cunosc ce este viata", oamenii radeau batjocoritor si isi spuneau: "ce preocupari neobisnuite mai are si asta...", "de ce nu sta si el sa munceasca pamantul", "de ce nu bea si el seara o carafa cu vin", "de ce nu-si face si el o familie, unde sa pleci asa hai - hui?". Dupa multi ani omul s-a reintors in cetate. Oamenii sau strans in jurul prafuitului si obositului calator, si i-au zis: "ei, tu esti omul care a plecat sa afle ce e viata, ce ne poti spune acum?". Omul tacea, dar intr-un tarziu a raspuns: "viata este ca o fantana...", "uau, intersant, pentru asemenea descoperire chiar merita sa pleci", "dar cum ca o fantana?". Dupa o vreme omul acesta a raspuns: "nu stiu". La aceasta adaugam facand pe inspiratul si aratand ca am priceput: "ba, ce fain e uneori acest raspuns - nu stiu!".

...

Permesso di soggiorno (VI)

Si totusi Perspectivele mele sunt altele, surad in fata foii albe si intreb, de ce, draga mea, sa te scriu? Mai tii minte vremea cand o vara, da, o vara intreaga ai lipsit, iar eu ca un indragostit... Aici ar trebui sa urmeze un text putin amoros si putin dulceag, in care cineva se simte parasit si abandonat, dar totusi iarta, desi ea (Perspectivele) nu a promis nimic.

Da, perspectivele mele sunt altele, surad cand Marian imi povesteste ca a dat cinci sute de euro in vama Turnu, pe 1 august, cand se intorcea acasa, iar cineva (nu stiu cine) a hotarat retinerea pasapoartelor. Da, draga Marian, tu stiai ca nu esti in regula, si ti-ai zis "voi merge cu ATLASSIB pentru ca soferii ma rezolva, iar cu cinzeci de euro trec", si iata ca pentru un moment si intr-un anumit sens filmul s-a rupt. Imi zici, bai, in toata povestea asta nu au avut de castigat decat vamesii pentru ca marindu-se miza, a crescut si spaga. Dar oare chiar atat sa fie talcul si doar aceasta morala. Sa intelegem ca legile sunt facute pentru altii, regulile pot fi ocolite si scuzate, la nevoie cu "don' sef, n-am stiut!". De ce poporul roman ce traieste in Italia (si se zice ca e un milion) e atat de trufas si se lauda ca, la o adica, ajuta economia nationala (cand tanti Lenuta cumpara un frigider cu banii lui Costel de la Milano)? Iar in aceasta trufie cere tarii mama sa-i nu-i puna bete in roate, si, iar la o adica, sa vina cand vrea, sa plece cand poate.

Da, perspectivele mele sunt altele, surad cand Roberto imi explica ca straini sunt nu foarte bine primiti in Italia, pentru ca dincolo de furturi si alte talharii, ei reduc pretul orei de munca, muncind pe nimic. Da, draga Roberto, tu stii prea bine ca un strain e angajat de un italian, astfel "castigul" orei reduse de munca nu este doar de o parte. S-ar putea spune (dintr-o alta perspectiva) ce bine ca multi italieni gasesc oameni care sa munceasca pe nimic, pentru bunastarea lor. Stiu, draga Roberto, te deranjeaza, ca tu italian stai la coada cu strainii, cu extracomunitarii (cum le place tuturor sa spuna intr-un sens rau, uitand ca si americanii, japonezii si elvetienii sunt extracomunitari) si ca uneori ei au intaietate (avand probleme mai multe si nevoi mai mari). Si te mai deranjeaza si dicutia aceasta cu privire la dreptul de vot acordat strainilor ce au rezidenta de multi ani in Italia. Eu ce sa zic, poate nu ma intereseaza disputa intre Berlusconi si stanga italiana, dar ma intreseaza, in orasul meu, unde se duc contributele (impozitele) mele. Iata ca trufia nu e un atribut cu totul romanesc, si se adevereste ca in anumite privinte nu suntem doar balcanici, ci si meridionali...

Da, perspectivele mele sunt altele, ... Aici ar trebui sa va povestesc cum Vasile imi spunea: "Batranii Italiei salveaza tinerii Romaniei", si apoi cum Mihaiela imi spunea: "Vreau sa fiu libera, venind aici nu vreau sa pierd acest statut", ca mai apoi sa va povestesc despre Luigi care imi spunea: "Florile se pun "interzate" (intercalate), distanta dintre ele se stabileste in functie de soi, culoare si loc". Dar ma opresc, urmeaza un motto si apoi ne vedem la final.

Motto: "Cand eram flacau la mama Hei, ce ploaie si ce vant!"

Legenda

Motto 4 - Iris (1) / Cei ce vor fi
Motto 5 - Celelate Cuvinte (1) / Era o fantana
Motto 6 - Dan Andrei Aldea / Cantecul bufonului

..

Permesso di soggiorno (VII)

… imi spunea zilele acestea: “Uita-te si tu cat de multi turisti vin, gata sa cheltuiasca o gramada de bani, ca sa vada, inghesuiti, zidurile acestea mucegaite ale Italiei. Tara aceasta are cel mai intins si bine intretinut mucegai, iar pentru vizitarea lui se fac rezervari din timp”. Zambesc blajin si imi propun sa trec altfel pe langa ziduri si caramizi. Pentru inceput citesc indemnurile, declaratiile, mirarile si rabufnirile autorilor anonimi, care au lasat, in fel si chip, pentru noi, trecatorii grabiti, urmatoarele: “Chiara, ti amo x sempre” (… pentru totdeauna), “Julia, t.v.t.b” (ti volio tanto bene)!, “Fumul ucide, dar tigara nu”, “Unde se sfarsesc numerele infinite?”. Aici ma opresc putin si imi amintesc de Mihai, ieseanul meu, matematician (profesor de matematica), care acum face asistenta batrani in Italia. Pare uscat si trist, incalcit in ecuatiile si teoremele vietii. El zice: “E urata Italia, romanii de aici sunt si mai urati, iar batranul meu imi tot cere sa fac dus. Bietul de el, crede ca eu nu ma spal niciodata!..”. Chiar asa, unde se sfarsesc numerele infinite, Mihai? Pentru ce tu, avand mintea aceasta stralucita, faci dusuri dese in Italia…?

“Traiasca insurgenta irakiana!”, „W il Duce!“ (Traiasca Musolini!), „Traiasca Brigazile Rosii Combative!”, “Isus te iubeste!”, “Forza Juve!”, “Italia, italienilor! Toti albanezii sunt... ”, ”Pe aici a trecut Gogu din Bacau”, “Nu aderarii Turciei in UE!”. Aici ma opresc din nou si imi amintesc de Alina, ieseanca mea, care a terminat Stiinte Politice si incepuse si a doua facultate, care acum face asistenta batrani in Italia. Pare matura si fara orizont, incurcata in politicele si stiintele ce aseaza fata in fata Estul cu Vestul, vizele si visele, batranetile si melancoliile. Ea zice: “E plictisitoare Italia, romancele de aici sunt si mai plictisitoare, iar batranica mea vrea sa iesim la o plimbare scurta in fiecare zi”. Chiar asa Alina, care-ti mai sunt “stiintele” politice, si ce parere ai despre aderarea Turciei in UE? Pentru ce tu, avand mintea atat de isteata, faci plimbari scurte si dese in satucul tau Italian?

Ma forse mi sbaglio (dar poate gresesc), poate ca mucegaiul nu e dacat o metafora, si apoi zidurile si caramizile poarta suficienta cultura si istorie pentru a suporta si mazgaliturile. Iar numerele, chiar infinite, se pot sfarsi undeva. Asa cum Mihai poate sta linistit langa batranul lui. Pentru ca nu intodeauna matematica inseamna viata, realitate, nevoi. Iar cat despre dusuri... Da, e posibil sa gresesc, poate ca turistii sunt suficient de fericiti in Italia de multe ori insorita si de multe ori umeda. Iar cat despre turci si UE, ce sa zicem, nici turcii nu mai sunt atat de turci, asa cum nici UE nu mai e atat de UE. Da, Alina poate sta linistita langa batrana ei. Pentru ca nu intoteauna a doua facultate te salveaza, te scoate din crize, te opreste acasa.

*

… imi spunea zilele acestea: “Uita-te si tu cum italienii inchid toate magazinele la pranz, pentru doua, trei ore. Eu nu ma pot obisnui cu aceasta. Imi vine greu sa vad strazile pustii, totul parasit si abandonat. Si apoi eu am crescut cu tonetele la fereastra, cu pravaliile la parterul blocurilor, multe din ele deschise non-stop. Dar nu ma pot obisnui nici cu modul lor galagios si agitat de a fi. Se opresc in mijlocul trotuarului si palavragesc. Prima data am crezut ca se „magaresc” unii pe altii cand tot ziceau: „magari” (macar de-ar fi asa / sa speram), si nici acea urare de noroc, de bafta, nu imi suna bine. Cum adica „in gura lupului” (in bocca al lupo!)? Nu iti mai povestesc ce ofensat m-am simtit cand am fost intrebat daca in Romania sunt mai mult de zece tipuri de branza. Pai branza lipseste din Romania??”. Zambesc... si continuarea in numarul urmator...

(cele sapte texte au fost scrise pentru revista Perspective, revista care era sub ingrijirea lui Alin Cristea)

Niciun comentariu:

Eventual

Eventual (1) M-am gândit că Dumnezeu se cheamă "Eu sunt cel ce sunt" pentru că era sigur că în relația noastră cu El noi vom av...