duminică, 11 noiembrie 2007

Om in teren (InCertitudini - 2006)

Om în teren (I)

„Vă interzic să distribuiţi revista în biserică! Este o zi de sărbătoare, nu trebuie s-o tulburaţi cu revista voastră...”.

Mă simt într-adevăr tulburat, este un moment delicat, puţin tensionat. Sunt din nou pe Sărărie după foarte multă vreme, percep şi receptez lucrurile la nivele diferite, amestecându-se amintiri, emoţii, bucurii şi tristeţi. Sunt tulburat şi pentru că unul din scopurile prezenţei mele aici este întâlnirea cu „InCertitudini”. Iată-i într-o situaţie stânjenitoare, şi iată-mă foarte aproape de entităţi ce sunt în „conflict”.

Port cu mine imaginea rebelului, a supăratului şi a ironicului întunecat, aşa cum port cu mine şi imaginea isteţului, a tipului cu care se poate discuta orice („pentru că el ne înţelege şi pentru că lui putem să-i spunem cele mai intime lucruri”). Le port din trecut, iar imaginile sunt mai mult sau mai puţin aproape de realitate.

Dar astăzi sunt aici cu sentimente bune. Mă bucur în aceeaşi măsură să-i văd pe toţi.

„InCertitudinile” se distribuie totuşi la poartă, după poartă, uşor clandestin, uşor zgomotos. Îmi spun: „Pentru o gazetă proaspăt apărută, are în jur prea multe şi contorsionate tensiuni. Pentru o gazetă în formare şi în definire, prea sunt tunete şi fulgere deasupra. Oare de ce?”.

Port cu mine imaginea tipului care a scris în trecut pe aici, pe acolo, are în spate „The Salt Street Journal”, o revistă (ce se difuza doar pe e-mail) repede aşezată langă noţiunea de scandal... şi ştiu că sunt „dorit” în dialog poate pentru a confirma, poate pentru a întari sau poate pentru a spune cum se gestionează o criză (în acelaşi timp ştiu că nu sunt eu cel ce trebuie să-i confirme, să-i întărească, sau să le ofere lecţii despre gestionarea crizelor).

Port cu mine imaginea „devoratorului” de cărţi, a tipului, deşi evanghelic „din bunici”, călător şi prin alte spaţii (posesor a patrusprezece volume semnate Steinhardt – asta ca să amintesc de autorul ales pentru motto-ul revistei), şi ştiu că sunt „dorit” în dialog poate pentru că... dar ce cred ei? Că nu-i voi mustra, că nu-i voi trage de urechi? Că, spre exemplu, prea am fost „trataţi”, în paginile revistei, cu „pilule amare...” (în acelaşi timp, repet, ştiu că nu sunt eu purtătorul de mustrări, sau mâna care să tragă de urechi).

Ne vedem seara la ora 5 în faţă la Mall, unde (şi ştiu că asta e o altă discuţie) sunt cele mai frumoase fete şi cele mai interesante maşini. Iată-ne împreună, mi-am făcut „temele”, am citit toate cinci numerele (cred că nu se poate discuta serios despre „InCertitudini” fară a-i citi, spun asta pentru că ştiu meteahna românească de a avea păreri şi atitudini „hotarâte şi pertinente” despre orice, chiar şi fară minime informaţii).

Am citit „InCertitudini” în două „chei”. Prima, toate rubricile fară „pilula amară”, şi a doua, „pilula amară” împreună cu celelalte rubrici.

Aşadar, revista privită din prima „cheie” nu este de lepădat. De la problemele comunismului cu nume ca Tismăneanu, la războiul din Irak cu referire la „Patriot Act”, apoi ajungând la Steinhardt, sau la rubricile de creativitate, pentru o mână de tineri dintr-o comunitate locală, „bine” colorată religios, firavă cultural, deschiderile sunt largi, aerisite, promiţătoare. Apoi, da, e adevărat, fiecare nume şi subiect este o uşoară provocare faţă de mentalitatea de gheto (şi aici mă refer la ideea că între „Sărărie” şi „Mitropolie” trebuie aşezată sârmă ghimpată şi vigilente santinele...).

Aşa cum o altă provocare este intervievarea lui Dănuţ Mănăstireanu în primul număr. Vorbesc de dialogul cu un „personaj” suficient de controversat, de hulit, de nedigerat pe Sărărie. Se vede că „InCertitudini” are gusturi „piperate...”.

Nici a doua „cheie” nu e de lepădat (vă readuc aminte, vorbesc de includerea pilulei amare în modul de a analiza revista). Conţinutul acestei rubrici şi problemele care au decurs de aici nu îmi permit să le comentez. Dar nu pot fi de acord cu cuvintele tendenţioase şi jignitoare ce sunt, totuşi, folosite în „pilula amară”. Apoi, nu pot fi de acord ca în „economia” revistei toate celelalte rubrici să pălească, să fie umbrite sau abandonate, mai rău, să fie privite ca nesincere din pricina „radicalismului” din „pilula amară”. Cât de „radicală” e „pilula amară” e o întrebare la care nu voi răspunde eu.

E ora 5, ne întâlnim. Un vechi „SSJ-ist” se întâlneşte cu proaspeţii „InCertitudini-şti”. Eu cer o Cola... Îi privesc, sunt tineri, energici, puţin pleoştiţi de evenimentele petrecute astăzi. Privindu-i mă tot întreb: „De unde atâta libertate şi de unde atâta slobozenie? Oare aşa trebuie să arate generaţia de tineri postdecembrişti de pe Sărărie? Îmi răsună în minte ce îmi zice un prieten: „Dragă, generaţia aceasta are carenţe serioase la capitolul supunere faţă de autoritate. E o generaţie care nu s-a trezit cu disciplina şi nu s-a culcat după ce şi-a depăşit toate limitele...”. Şi mă gândesc şi la ce-mi zicea un amic: „Băi, obrăznicia sau „lipsa de respect” a acestei generaţii vine dintr-o nevoie acută de onestitate, de non-făcătură, de alb pe negru...”

Îi privesc, sunt tineri, simpatici. Privindu-i mă întreb: „Ce înţeleg ei prin autoritate? Cum reglează inteligenţa cu obrăznicia? Ce modele au avut şi cine le-a fost liderul de tineret?”.

Vorbim, vorbim, râdem şi oftăm. Povestim, povestim, facem haz de necaz. Privindu-i mă tot întreb: „Cum vor face ei să nu fie greşit înţeleşi? Cum vor echilibra nevoia de a spune ce gândesc cu necesitatea de a nu spune tot ce gândesc?

...

Om in teren (II)

Dragul meu prieten,

Pentru inceput te rog sa nu parasesti Sararia, si spun asta pentru ca vad, vai, ce firav a ramas "carligul" care te tine! Eu sper ca, cu timpul, vei descoperi si alte motive pentru a ramane. Spre exemplu poti incepe de la a considera arhitectura noua si cocheta a bisericii, apoi grupul fain de prieteni, (pe care daca inca nu-l ai poti sa ti-l faci) apoi poti ajunge la: "aici este o fata nostima pe care o indragesc", asa cum iti poti spune in final: "Dumnezeu este viu si prezent in acest loc...".

Da, amicul meu drag, am fost la Paltinis intr-o tabara de "jurnalism". Asa cum spuneam, se dorea nasterea unei reviste evanghelice care prin decenta si seriozitatea ei sa fie distribuita, fara rusine, prin reteaua normala, adica sa fie gasita la orice colt de strada. Nu vreau sa insist asupra programului taberii, (sau a culiselor in ceea ce priveste aceasta revista) care nu era nici prea - prea, nici foarte - foarte. Cu alte cuvinte, eram “tinuti in frau" cu multa libertate... Apoi Patinisul, stim amandoi, este spatiu "nicasian" al formarii, asadar locul nu era ales intamplator. Sa nu te miri ca in program a fost trecuta si o vizita la muzeul Noica. Un muzeu atipic, si asta pentru ca nu se plateste bilet, pentru ca poti atinge toate "exponatele", (poti sta pe patul lui Noica, poti rasfoi toate hartiile, etc). Un muzeu cat o camera, (de altfel o camera modesta, simpla si saracacioasa). Acest muzeu, de fapt o vila, este propietatea lui Gabriel Liiceanu, (dupa cum am auzit), si este gestionat de o doamna, “bibliotecara” (doamna extrem de volubila si guraliva, primitoare si simpatica. Asezati pe mobila “stil Noica” am stat la taifas. De pilda, s-a vorbit despre prietenia dintre Noica si Steinhardt).

La aceasta tabara, dincolo de curriculum-ul fiecaruia, (nu vreau sa insist pe ‘licentele’ si ‘doctoratele’ ce se plimbau prin preajma) am intalnit o fata care m-a impresionat. Era de varsta mea. La a doua facultate in America (Yale), lucrase la revista Christianity Today, (romanca fiind). Avea o minte ascutita si limpede, un mod bine potrivit de a talmaci lumea. Era delicata si puternica in acelasi timp. De asemenea era fragila si determinata, inteleapta si inteligenta. Mi-a povestit cum o doare ca in lumea baptista sunt multi "cizmari", acele personaje care intra cu ciubotele in viata ta, peste sufletul tau…Pentru aceasta intalnire chiar a meritat sa merg la Patinis.

In general linia trasata pentru revista dorita era neutralitatea in abordare, (ceva de genul ‘scriem ca sa informam’, parerea mea, adica a autorului, e secundara). Cu alte cuvinte nu era incurajat tipul de text personalizat, ci acela rapid, informat si dezghetat. Eu, probabil si tu, nu am fi buni niciodata sa scriem in revista aceasta (eu am citit ceva texte din ‘The Salt Street Journal’, si anume "Pastorul, vila si piscina”, iti imaginezi reactii..., oricum am facut impresia unui tip "zburlit" rau).

Iata un tip de subiect primit ca tema, (adica sa ne imaginam ca redactia vrea sa scrie despre influenta Duhului Sfant in vorbirea in limbi din Biserica Penticostala). Cum abordezi aceasta tema? Ei propuneau o abordare usor academica a temei, adica cu multe informatii si multe note de subsol. Eu am propus, in plus, intervievarea unui pastor penticostal si apoi dialogul cu-n "prezicator", (adica acea persoana care se imparte intre strungar sau lacatus si profet sau "trambita divina").

Ma opresc aici cu povestea despre acea tabara. Continui spunand, da, te sfatuiesc si eu sa mergi la Patinis. Uite asa cu cortul in spate, (chiar daca pe Sararie jurnalul nascut pe acel munte se pare ca nu e iubit, nu e inteles sau nu e citit. Ceeea ce ma face sa-mi aduc aminte ca soarta acestui jurnal nu a fost niciodata prea buna. Prima ca Securitatea vedea cu ochi rai povestindu-se atat de cald despre un om fost detinut politic, simpatizant legionar, etc. Apoi sistemul in sine nu putea accepta ca o carte despre formare sa nu fie despre vrednici otelari sau tractoristi, care tocmai rastoarna planul cincinal alaturi de vrednici maistrii, purtatori de sapca, de mustata, de burta, de nevasta, de carnet de ilegalist… Dar jurnalul nu a fost bine primit nici de amicii din lotul Noica – Pilat. Vorbesc de acei oameni care pentru vina de a se intalni si lectura impreuna – in acest caz o carte semnata de Mircea Eliade – au fost condamnati la ani grei de inchisoare. Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt. Amicii acestia spuneau: “dar bine, noi, noi acestia unde ne lasati? Noi suntem, de fapt, prima generatie modelata de Noica” – din aceste framantari s-a nascut o a doua carte numita “Epistolar”).

(cele doua texte au fost publicate in revista InCertitudini, revista ce a aparut pentru putin timp pe Sararie 32)

Niciun comentariu:

Eventual

Eventual (1) M-am gândit că Dumnezeu se cheamă "Eu sunt cel ce sunt" pentru că era sigur că în relația noastră cu El noi vom av...