joi, 8 noiembrie 2007

Marmelada si sifon...

Recunosc, era o vreme in care imi placea tare mult marmelada. Pentru a o cumpara mergeam pe ulite pietruite, sub adierea vatului cald de sfarsit de vara. Plopii imi pareau uriasi, frematau melancolic pe voci necunoscute. Mangaiam pietrele drumului cu tenisii mei chinezesti, aveam pantaloni pana la genunchi, inceput de mustata, ochii caprui sub sprancene stufoase, doua, trei cosuri, si asa fiind ma indragosteam de domnisoarele ce imi rasareau in cale. Erau zanele bune ce-mi dechideau drumul spre micuta bacanie. Norii erau albi si jucausi pe cer, iar bacania era plina de parfumuri calde si hranitoare. Cautam iute raftul cu marmelada. Priveam calupul roz si dulce...

In gustul acela omogen si dulceag vedeam uneori, nu ma intreba cum, destinul meu romanesc. Caci simteam ca fac parte dintr-o uriasa “marmelada” roz, in care fiecare dintre noi, desi amestecati, eram asemanatori in saracia, disperarea si umilinta noastra.

Astazi sunt mult mai mofturos, nu mai mananc marmelada, tenisii chinezesti s-au prapadit, bacania nu mai exista, dar nici nu mai cred ca in uriasa “marmelada” roz destinele noastre erau asemanatoare. Dimpotriva, in saracia, disperarea si umilinta noastra eram diferiti. Eram atat de straini unii de altii incat citeam in paradigme diferite prezentul, istoria, comunismul, Securitatea sau cozile.

Abia mult mai tarziu am inteles ca nu traiau in acelasi prezent un mic membru de partid, care credea despre comunism ca e bun, desi sunt cateva abateri si neajunsuri, si un alt mic membru de partid, intrat in organizatie “cu de-a sila”, pentru ca abia a terminat facultatea si, altfel, nimeni nu-i dadea un post de conducere sau pentru ca abia s-a insurat si, altfel, nimeni nu-i dadea o casa.

Sigur, si unul si altul radeau la poantele lui Amza Pelea, tineau cu Steaua si ieseau vara la Ciric, dar asta nu-i facea nici asemanatori, nici solidari.

Asa cum nu cunosteau aceiasi istorie un mic lacatus de la “Nicolina”, ce “se facea ca munceste”, pentru ca ei “se faceau ca-l platesc”, intre timp asteptand deschiderea berariei “Zimbru” si durandu-l in cot de tot ce insemna “mersul istoriei”, si un al lacatus de la “Nicolina”, ce cu efort traversa prin viata, purtand dosare “de nesinceritate politica”, avand parinti pierduti prin inchisori, unchi ramasi fara pamant, si care era apasat de “sensul istoriei”.

Sigur, si unul si altul au terminat liceul la seral, au facut nunta imprumutandu-se la C.A.R. si au depus bani pentru masina Dacia, dar asta nu-i faceau sa-si impartaseasca gandurile, sa se salute pe strada.

Nu era acelasi comunism pentru toti, pentru unii PCR, insemna partidul care i-a saltat cel mai mult pe scara sociala, unii aveau doar patru clase si au fost numiti profesori universitari, altii nu aveau nici un petic de pamant si au fost numiti presedinti de CAP. Pentru altii PCR insemna spatiul demagogiei absolute, a dublului limbaj si a dublei vieti (de piata si de dormitor), si astfel totul aducand a schizofrenie generala. Pentru cei mai multi PCR insemna doar Pile, Cunostinte si Relatii, pentru foarte putini PCR insemna o boala a timpului care a schilodit destine si generatii.

Nici Securitatea nu era aceiasi pentru toti, caci una era sa fii “turnator”, alta era sa fii “turnat”. Una era sa fii urmarit si persecutat, alta era sa spui “nu cunosc, n-am auzit”. Una era sa fii ofiter activ si sa crezi ca a-l schingiui pe Wurmbrand e o datorie patriotica si e un bine pentru tara, si alta era sa fii tot ofiter activ, dar sa simti ca ceva e puterd in aceasta tara, si s-o lasi mai moale, si asta pentru ca batranul taranist Coposu nu e chiar o amenintare, si e mult mai placut sa iesi la o bere “cu baietii cu ochii albastrii”.

Si nu era acelasi lucru sa termini scoala de securitate de la Baneasa si sa visezi ca poate, poate, vei ajunge in garda de corp a lui Nicu Ceausescu, sau sa termini Electrotehnica si sa visezi ca, poate, poate, vei trece granita la Sirbi…

Sigur, toti acestia lacrimau la cantecele lui Irina Loghin, tresareau la filmele lui Sergiu Nicolaescu, si ascultau cu atentie in fiecare seara pe “al dumneavoastra” Nicolae Constantin Munteanu (Europa Libera), dar asta nu-i facea impreuna degustatori ai muzicii populare, ai filmelor istorice si ai “Actualitatii Romanesti” vazute de la Munchen..

Si nu erau aceleasi cozi pentru toti, pentru ca una era sa-l ai pe unchiul Tase sef de Abator, si pe tanti Geta sefa de Aprozar, si alta era sa nu cunosti pe nimeni, sa te scoli la trei de noapte si sa iesi afara-n frig, si sa legi sticla de lapte de grilajul magazinului inchis.

Una era sa crezi prosteste ca lipsurile au sens, pentru ca acesta-i pretul la constructia Metroului, a Casei Poporului, a Canalului si a miilor de blocuri in cartierele “gheto”, iar alta era sa crezi ca suntem condusi de o familie de criminali, care flamanzeste o intreaga populatie.

Sigur, si unii si altii mancau din cand in cand banane, ascultau cu emotie pe Tudor Gheorghe si cu multa sensibilitate pe Aurelian Andreescu, dar asta nu-i facea nici mai satui, nici mai “olteni” si nici mai siderali.

Dragul meu, doar tu stii cat de mult imi placea sifonul. Mai tii minte sticlele acelea verzuii cu manerul ca un cioc de gasca... Pentru a cumpara lichidul gazoz, plin de bule auri, mergeam pe stradute inguste sub adierea vantului de inceput de toamna. Mangaiam pietrele drumului cu tenisii mei chinezesti, aveam bluze pe care desenasem cu carioca steagul Angliei si mestecam guma “Brooklyn”, si asa fiind ma indragosteam de domnisoarele ce imi rasareau in cale. Erau craiesele ce-mi aratau drumul bun spre micuta sifonarie. Norii alergau jucausi, aveau forme vii, iar eu credeam ca sunt ingeri...

Niciun comentariu:

Eventual

Eventual (1) M-am gândit că Dumnezeu se cheamă "Eu sunt cel ce sunt" pentru că era sigur că în relația noastră cu El noi vom av...