duminică, 11 noiembrie 2007

locuirea diferita

despre film si alte fleacuri (I)

Totul a inceput de la filmul "Fantoma lui Barba Neagra", vazut intr-un atelier mecanic, la scoala 7 din “placutul si cochetul” cartier iesean Alexandru cel Bun. Filmul era proiectat in conditii primitive si incomode. Nici nu stiu daca am platit bilet, tot ce stiu este ca stateam langa o menghina si langa un polizor. Stiu cu precizie ca nu am inteles nimic din acel film, asa cum imi este proaspat si acum mirosul de ulei ce imbiba toate minunatele mecanisme din acel atelier-scoala...

Apoi totul a continuat prin descoperirea cinematografelor iesene Victoria, Republica, Tineretului - care era o dulce paragina -, si Copou. Biletele costau intre un leu si jumatate si trei lei. Cu inca doi lei puteai cumpara si seminte... Sunt martor ocular ca la anumite filme salile erau nu pline, ci burdusite. Era atata lume ca in caz de un incendiu sau orice alt eveniment neprevazut, s-ar fi produs un dezastru.

Sa fi fost in Romania acelor ani o generatie de cinefili, mare iubitoare de arta? O generatie, desi rafinata, dispusa sa se calce in picioare pentru Raj Kapoor (vedeta filmelor muzicale indiene) sau Alain Delon (maximul de frumusete masculina, care in plus la noi a “dat” numele si unui pardesiu purtat de toate mamele si domnisoarele ce aveau o mie de lei in plus...). Simplu, raspunsul, cred ca-l stim cu totii, el se afla in lipsa tuturor canalelor de televiziune ce sunt astazi si in lipsa computerelor inca neinventate in forma ce o stim azi, si in lipsa aparatelor video (aici trebuie amintite serile si noptile pierdute prin apartamente inghesuite, stand cuminti si cu ochii rosii, sorbind vocea Margaretei Irinei Nistor, si luand cunostiinta cu Bruce Lee).

Amintirile imi spun ca aglomeratia cea mai mare se producea la filmele indiene, si asta si pentru ca populatia de etnie romma participa din plin. Pentru ce atata inghesuiala? Poate pentru ca ne regaseam in personajele de pe marele ecran, adica saraci, cenusii, melancolici, iubareti, parasiti, orfani, neintelesi, indaratnici, hoinari. Sau poate ca ne ingramadeam cu toti sa vedem cum altii pot fi mai saraci, mai dezbracati, mai nefericiti, mai chinuiti, mai flamanzi ca noi. Si cum ei, surpriza, desi lacrimeaza des, gasesc puterea de-a canta, (ce minunata lectie politica). Cred ca “aluatul” si “ingredientele” acestor filme, hraneau nevoia de “abandon”, de “mahmureala”, “de chef”, ale poporului “truditor”. Sau poate ca totul se reduce la: “vedeam ceea ce ni se dadea”. Filmele industriei cinematografice indiene erau mult mai ieftine si mai “inofensive” in comparatie cu cele produse de Hollywood.

Da, era vremea cand si eu plangeam inaintea “Vagabondului”, a “Lantului Amintirilor”, inaintea vocilor orientale si maslinoase. Dar nu m-a tinut mult, se nascuse “Star Wars” (Razboiul Stelelor). Trilogia care a revolutionat gusturile mele adolescentine. Sigur, astazi stiu, in acea vreme eu vedeam finalul... iar ca “inceputul” a fost realizat la aproape 30 de ani distanta de “final” e cu adevarat poveste hollywoodiana.

Trecut-au anii... Incepusem sa cunosc putin, putin, si cinematografia romaneasca. “Portile albastre ale orasului” e un film care a ramas in memoria mea pentru prestatia lui Ion Caramitru si pentru coloana sonora semnata de Doru Stanculescu: “Hai, hai, pe sub flori ma leganai...”, (Doru Stanculescu este unul dintre primii folkisti romani). Filmul e facut dupa un roman de Eugen Barbu (Soseaua Nordului) si are ca subiect insurectia armata de la 23 august. Subiect mult iubit de comunisti, data de 23 august 1994 fiind “sanctificata” si falsificata. Discutatul romancier a fost deseori acuzat de plagiat. A condus revista “Saptamana”, revista prin care Securitatea “impungea” sau denigra personaje din lumea literara romaneasca. El poate fi descoperit ca scenarist al altor filme, de fapt o serie numita generic “Margelatu“, in care Florin Persic avea rolul principal alaturi de Marga Barbu (sotia lui Eugen Barbu). “Portile albastre ale orasului” retin ca se termina intr-un ton oarecum cenusiu, asta in cinematografie se poate considera ca e fara happy end.

Si urmatorul film care imi atrase atentia se termina trist, “Atunci i-am condamnat pe toti la moarte”, cu Amza Pelea. Actorul este mai degraba cunoscut pentru personajul comic – de televiziune si apoi pe marele ecran - “Nea Marin”, dar si rolurile din filmele “serioase” le-a interpretat excelent.

Cat despre mine si “aventurile” mele se vede ca in lipsa unor criterii de selectie in vizionarea filmelor eram atras de titluri, de cativa actori care in micul top personal ocupau locuri fruntase, in final, dar mult spre final, de subiect. Recunosc ca vedeam putine filme, si desi vedeam putine, o faceam de-a valma (asemanator primilor ani de lectura, cand se citeste, pe rupte, tot). Industria cinematografica romaneasca ma facea sa rostesc si eu, in diverse imprejurari, prin cartier, celebrele replici: “Nu trage, don Senaca, sunt eu, Lascarica!” din filmul “Cu mainile curate”, “Was ist das sicriu?”, cu raspunsul “Mata!”, din “Pistruiatul”. Filmele “de actiune” sau istorice imi pareau bine realizate, dar astazi stiu, nu respectau adevarul istoric, ci “adevarul” necesar, pasager, de folos propagandei de partid. Ramane de stabilit daca Sergiu Nicolaescu avea curaj cand in filmele lui vorbea (evident negativ) despre legionari sau cand pe peretii Qesturii (din Pistruiatul) se putea vedea portretul (de tinerete) al Regelui Mihai.

Ma prindea aceasta propaganda in mrejele ei? Intram in acest joc ce impletea portiuni de istorie respectata cu alte portiuni de istorie mistificata? Si da si nu...

Daca ar fi sa fac un rezumat a celor scrise, as sublinia urmatoarele, copil fiind sorbi aproape 100% mesajul vizual. Nu vezi decat “realitatea”actiunii”, crezi nemijlocit ceea ce vezi. Ceea ce vezi se intampla cu adevarat, iar tu participi prin suspine si emotii... E varsta care “nu poate” vedea balbele, taieturile de montaj, cadrele prost luate. Imi aduc aminte ca inaintea spectacolului cand lumina se facea, incet, incet, mica, se batea din palme (ca la teatru). De ce? Cui? Intrebari care vor ramane fara raspuns.

...

despre film si alte fleacuri (II)

Citisem undeva ca filmele ataca, prin puterea lor vizuala, capacitatea noastra de a imagina, (vorbesc despre imaginatie). Se spunea mai departe: “Filmul te “locuieste” diferit, iti solicita un alt tip de “gazduire” decat o face lectura. Lecturile, sporesc aceasta capacitatea de a imagina. Filmul, in final, este destructiv, el secatuieste puterea noastra de a imagina”. Inclin sa cred ca...

Filmele copilariei, “Veronica”, vazut fugar intr-o vara, nu l-am mai putut revedea, pentru ca intre timp, Margareta Paslaru (celebra cantaretea de muzica usoara a acelor ani, si actrita in acest film), a emigrat in Statele Unite (iar faptul de a emigra, de a parasi tara, era considerat ca un act de “tradare”, de abandonare a idealurilor societatii proletare).

A urmat, “Maria Mirabela”, film muzical regizat de Ion Popescu Gopo (dupa parerea mea, un nefericit realizator de desene animate), film care a rulat linistit veri de-a randul, nimeni, din distributie, nefugind din tara.

Mai reusitele “Saltimbancii”, avandu-i ca actori pe Octavian Cotescu si Carmen Galin, si seria de televiziune “Toate Panzele Sus”, cu Ion Besoiu si Jean Constantin (foarte nostim in rolul de turc). Despre filmele pentru copii, ele erau cu siguranta dragute, dar nu depaseau limita moralizatoare care amintea ca trebuie sa fii cuminte, ca trebuie sa asculti de parinti si de tovarasa educatoare, ca trebuie sa te speli pe dinti, sa te culci devreme, si, in general, sa nu spui minciunele...

Seria “Ciresarii”, dupa romanul scris de Constantin Chirita, era ceva mai subtila, propunea modele de tineri “utc-isti” (in vacanta si hoinari) care in toate situatiile aveau cutezanta, caracter, determinare, sarguinta si istetime...

Tot la capitolul filmele pentru copii avem o serie de realizari pe tema haiduciei, cu primele filme (in care haiducii erau Ion Besoiu si Toma Caragiu), apoi Florin Piersic (in diverse roluri si in diverse filme), Adrian Pintea (in filmul “Iancu Jianu”).

De unde aceasta pofta de haiduci intr-o tara plina de santiere si de macarale (care vorba unui cantec “rad in soare”)? Se construiau zeci de cartiere cu fabrici si uzine (vorba unui alt cantec – vezi Alexandru Andries), si cu toate acestea scenaristii de la Buftea (comuna de langa Bucuresti, era centru cinematografiei romanesti) ne propuneau padurile inverzite, cateva flinte (pistoale) si sapte cai... Era o intrecere neintrerupta pentru depasirea planului cincinal, iar “Pintea”, Anghel” sau “Buza de iepure”, colindau hanurile, codrurile sau iatacurile cu hangite... Sa fie o simpla neconcordanta cu timpurile, cu vremurile, nu, cu siguranta nu.

“Haiducul”, ca personaj de film, nu deranja pe nimeni. El din punct de vedere istoric putea fi plasat oriunde (adica nicaieri). Se putea aminti, in termeni lejeri, de boieri, domnitori si alte “mici” personaje istorice (in nici un caz acele personalitati istorice care oricum ar fi fost “machiate” nu puteau intra in distributia “rosie”, a “secerei” si a “ciocanului”).

“Haiducul”, nu deranja si pentru ca lua de la bogati si dadea la saraci, astfel infaptuind o “distributie justa a valorilor”, un egalitarism “sanatos”, o fraternitate “angelica”. In final, “haiducul” putea juca foarte bine in rolul de patriot, nationalist (iubitor de glie si de Cotnari), mereu cu pistolul la brau (ceea ce se putea traduce ca era vizionar si intr-o “revolutie perpetua”).

Trecut-au anii... Incepusem sa realizez ca nu voi fi niciodata atat de “indragostit” incat in intunericul salii de cinema, la matineu, cu un bilet de un leu si jumatate, sa ma sarut, timp de o ora si zece minute, cu fata “visurilor” mele. Si aceasta in timp ce “Veronica” (Lulu Mihaescu, numele real al actritei), isi cauta, nefericita, traistuta fermecata. Sarmana “Veronica”, crestea nestiind ca in anul ei de glorie cinematografica (1972), Romania cunostea sali de cinema pline de tineri imbratisandu-se...

Era sfarsitul “dictaturii luminate” ( 1965 – 1972), in aceasta scurta perioada, pornind de la usoara libertate de expresie si ajungand la prosperitatea alimentara, totul arata ca “suntem, in sfarsit, pe drumul ce bun”. In aceasta scurta perioada, pornind de la eliberarea detinutilor politici si ajungand la refuzul invadarii Cehoslovaciei, totul arata ca “suntem, in sfarsit, posibil salvati”. In aceasta perioada, pornind de la vizita presedintelui american Richard Nixon la Bucuresti si ajungand la posibilitatea de a face un concediu tihnit la mare, totul arata ca, dupa cenusiul anilor ’50 (ramasi in istorie sub numele de “obsedantul deceniu”), “se putea respira in Romania”.

Trecut-au anii... Incepusem sa realizez ca nu voi fi niciodata atat de “flamand” incat in intunericul salii de cinema, la ultimul spectacol, cu un bilet de trei lei, sa sparg seminte intre dinti, timp de noua zeci de minute. Si aceasta in timp ce “Maria Mirabela” (Gilda Manolescu, numele real al actritei – in film “Maria”, Medeea Marinescu, numele real al actritei – in film “Mirabela”), zburdau “sub cerul ca umbrela”. Nefericitele “Maria Mirabela”, cresteau nestiind ca in anul lor de glorie cinematografica (1981), Romania cunostea sali de cinema friguroase si insalubre...

Era inceputul “penuriei alimentare” (1980 – 1989), in aceasta lunga perioada, pornind de la editarea infioratorului Decret 400 si ajungand la rationalizarea produselor alimentare, totul arata ca “suntem, vai, pe un drum fara speranta!”. In aceasta lunga perioada, pornind de la inabusirea manifestatiei muncitorilor brasoveni (noiembrie 1987) si ajungand la planurile de sistematizare rurala (raderea din temelie a zeci de sate), totul arata ca “suntem, fara indoiala, pierduti“. In aceasta lunga perioada, pornind de la retragerea Romaniei, de catre Statele Unite, a clauzei natiunii celei mai favorizate si ajungand la dorinta generala de a emigra, totul arata ca dupa “surprinzatorii ani ’70 (ramasi in istorie sub numele de “modelul chinezesc”), “nu se mai putea respira in Romania”.

Astazi nu as mai putea povesti mare lucru din filmele mentionate. Dar nu pot sa uit si iata ca marturisesc, Diana Lupescu, actrita principala din filmul “Fata Morgana” a fost prima mea iubire cinematografica. Eram asa de indragostit de ea ca-i decupam pozele din reviste si almanahuri si umpleam carnetelul meu secret...

Niciun comentariu:

Eventual

Eventual (1) M-am gândit că Dumnezeu se cheamă "Eu sunt cel ce sunt" pentru că era sigur că în relația noastră cu El noi vom av...