sâmbătă, 10 noiembrie 2007

larg - inchis

Tanarul meu prieten,

Am cunoscut sentimentul si realitatea aceasta a dezradacinarii, sigur, pe o alta parte a pamantului, lasand aproape dureros in urma suma faptelor, sentimentelor, cunostintelor, intamplarilor care ma defineau.

Dragul meu, vezi inca nici nu am inceput aceasta epistola si simt ca trebuie sa adaug, intreaga “suma” amintita mai sus, e drept ma definea, dar dincolo ca zilele se adunau cu fiecare rasarit si apus, intr-un aparent rost si sens al proprieii istorii, nu tot ca am trait, am invatat, am spus, am facut, am promis sau am iubit ma definea. Si asta pentru ca suntem in parte intregi, "cunoastem in parte", traim in parte, iubim in parte – sigur cu intensitate, cu gust, cu culori, cu rani si zavacnirii.

Asadar, dragul meu, in toata aceasta miscare, agitatie, cautare, liniste sau neliniste, e loc, e spatiu, pentru alte definitii, profunde sau nu, groase sau abia trasate. E loc pentru radacini mult mai adanci sau pentru a muta intreg trunchiul, intreaga coroana a copacului ce suntem, intr-un alt colt al acestei gradini – pentru ca nu toti ne bucuram de soare dimineata si nu la toti ne pare rau de umbra venita devreme seara...

Prin urmare, nu pentru ca toate par usor relative, deserte si trecatoare, dezradacinarea nu e cel mai amar gust cunoscut. Sigur, daca nu vorbim de exilul fortat, de alungarea de acasa (din casa), de purtarea prin celule si gulaguri... In plus, adolescent fiind, dintr-o bruma de carti citite, tot am priceput ca pentru formare (ce frumos cuvant) e nevoie de aceste conditii – provocarii: a citi, a conversa, a calatorii.

Noi ne aflam in dreptul acestei ultimei conditii – provocari, si anume “calatoria”. Sigur, nu toate calatoriile sunt esentiale, mantuitoare, provocatoare. Sunt unii ce se impotmolesc in miscare, calatorind fara incetare, excesul acesta nu ne e pe plac. Dar, cunoastem si pe cei care nu pleaca niciodata “fratele fiului ratacitor”.

De ce atata vorbarie, cand totusi ne doare, ne zvarcoleste? De unde sa incepem cand purtam cu noi si radacinile si trunchiul si frunzele vietii noastre?

Eu as incepe cu acest joc, a privii cu ochii larg – inchisi. Si jocul se poarta intre cele ce merita si cele ce sunt de dispretuit. Si jocul se joaca intre ce merita si ce putem abanona linistit. Nu conteaza nici casele, nici slujbele, nici calmul vietii lor, a celor intalniti pe “noul pamant” daca toate acestea aduc amaraciune, neliniste si disperare, tie, dezradacinatului, pelegrinului..

Niciun comentariu:

Eventual

Eventual (1) M-am gândit că Dumnezeu se cheamă "Eu sunt cel ce sunt" pentru că era sigur că în relația noastră cu El noi vom av...